Ieri seară, un autocar cu turişti români, aflat în Muntenegru, s-a prăbuşit, cam 30 de metri, într-o râpă, lângă Podgorica. Într-un mormal de fiare, 18 (19?) români şi-au pierdut viaţa şi 29 au fost răniţi. Dintre aceştia, opt sunt în comă, iar identitatea unuia dintre ei încă nu este cunoscută. De asemenea, nici identitatea tuturor celor decedaţi nu e confirmată.

Înţeleg că autorităţile române şi cele din Muntenegru fac tot posibilul şi imposibilul să identifice cât mai repede pe toţi, că muntenegrenii au stat la coadă ca să doneze sânge şi, unii dintre ei, şi-au pus chiar viaţa în pericol ca să coboare, suspendaţi, prinşi într-o frânghie, pentru a ajuta la preluarea răniţilor sau la recuperarea celor decedaţi.

România, prin Mircea Tudor, a câştigat recent Marele Premiu la Salonul de Invenţii de la Geneva. Victoria reprezentanţilor români la Geneva se întâmplă pentru al doilea an consecutiv iar asta este o premieră în istoria de 41 de ani a evenimentului. Cu toate astea, în loc să fim mândri de reuşita unor români, am dezbătut, mult mai pe larg, la momentul respectiv, problema “interzicerii micilor”.

Mircea Tudor & trofeul cu steag românesc

Aparent, aşa ne sunt nouă priorităţile, şi ne place mai mult să dăm vina pe ţară pentru lipsa noastră de perspective decât să admitem, fără invidie, că sunt şi români care ne dau motive să fim mândri că le suntem compatrioţi. Cel mai recent dintre exemple ar fi cel al unui licean din Râmnicu Vâlcea, Ionuţ Budişteanu, care a câştigat premiul cel mare la International Science and Engineering Fair organizat de Intel – ştirea e aici.

Ne plângem de autorităţi – şi pe drept cuvânt! – şi că în România bunul simţ e desuet, că statul nu face, că ţara nu-ţi dă! Dar noi respectăm regulile? Noi suntem corecţi? Încercăm să facem ca legea să fie respectată? Chemăm poliţia când vedem nereguli? Atenţionăm OPC-ul când supermaketul ne vinde mâncare expirată sau CNA-ul când televiziunile aberează pe bandă rulantă?! Ne tragem de mânecă unii pe alţii când o luăm pe arătură!? Nu prea facem asta, nu?

Mi-a plăcut – mult! – filmul The Kids Are All Right, un film în care cele două protagoniste, Julianne Moore şi Annette Bening, sunt incontestabil magnifice în rolurile lor, şi, dacă ştiam de proiecţia lui la MŢR, aseară, probabil că m-aş fi dus să-l revăd.

Unii, însă, au ştiut. Şi s-au dus.

Mă gândisem să scriu ceva mobilizator şi frumos despre România şi români. Fiindcă pot să fac asta, deprinderea de a vedea părţile bune ale… orice!, e deformaţie profesională. Dar mi s-ar părea ipocrit niţel. O fac, oricum, de fiecare dată când am ocazia, când aleg să povestesc atâtea chestii mişto care se  petrec în ţara asta şi despre oameni care au ales să facă, nu să aştepte.

Şi mi-e drag de România şi când îmi vine s-o părăsesc, nu numai azi, când văd că suferă, săraca, pentru că noi, românii, suntem atât de nepăsători când vine vorba de a schimba lucrurile, nu doar a vorbi despre schimbare pe reţelele sociale.

TVR Cultural s-a închis pentru că televiziunea publică n-a fost în stare să primească bani şi de la buget şi din taxă fără să mai facă şi datorii. Mari! Nu se cheltuia cine ştie ce cu TVR Cultural, dar l-au tăiat oricum, fiindcă, deh, dacă nu se cheltuie mult, nici nu se scurge mult! Şi, până la urmă, ce atâta cultură şi educaţie, tovarăşi?!

Că după aia TVR ar fi dat nişte bani, şi nu neapărat puţini, ca să se facă nush ce film al lui Sergiu Nicolaescu e, probabil, o mişcare strategică pe care n-o pricep eu în context, chiar dacă ea, mişcarea, e deşteaptă şi, desigur, complet justificată!

Un sondaj realizat de Institutul Român de Studii Sociale (IRSS) arată nişte rezultate catastrofale pentru starea naţiunii: peste jumătate din populaţie nu a terminat de citit nici o carte în 2012. Nici măcar una! Una mică, un manual, o carte de poezii sau una de bucate ori măcar o carte cu sfaturi despre cum să nu mai fim atât de inculţi şi de închişi la minte! Nimic.

Poate vouă nu vi se pare atât de dramatic, poate credeţi că-i o ştire de care putem face mişto, precum perlele de la Bac, dar nu e aşa. Cifrele de mai jos vorbesc despre ce şi unde suntem acum şi, ce-i mai grav, despre aspiraţiile noastre.

Peste jumătate din totalul celor intervievaţi (53%) declară că nu au terminat de citit nicio carte în 2012. 21% afirmă că au terminat de citit 1-2 cărţi. 11% au citit, potrivit propriilor declaraţii, 3-4 cărţi, iar 15% dintre repondenţi spun că au citit 5 sau peste 5 cărţi.

Pe categorii de vârstă, datele arată că nu au citit nicio carte 32% dintre cei cu vârstele între 18 şi 30 de ani, 49% dintre cei din segmentul 31 – 55 de ani şi 68% dintre seniorii de peste 55 de ani.

La capitolul 1-2 cărţi citite se înscriu 29% dintre cei din categoria de vârstă 18 – 30 de ani, 25% dintre cei din categoria de vârstă 31 – 55  de ani şi 13% dintre repondenţii de peste 55 de ani.

Cu 3-4 cărţi citite până în prezent, în 2012, se laudă 20% dintre cei până în 30 de ani, 10% dintre cei până în 55 de ani şi 7% dintre cei peste 55 de ani.

Doar 19% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 18 şi 30 de ani, 16% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 31 şi 55 de ani şi 11% dintre repondenţii a căror vârstă depăşeşte 55 de ani s-au înscris la categoria 5 sau peste 5 cărţi citite.

Sondajul a fost realizat pentru TVH 2.0 în perioada 27 septembrie – 3 octombrie 2012, pe un eşantion de 1081 de persoane peste 18 ani, cu o marjă de eroare de +/- 2,9 %

Olimpiada de la Londra ne-a ţinut aproape de televizoare mai bine de două săptămâni. Ne-am încurajat favoriţii, am scrâşnit din dinţi când sutimile în minus i-au descalificat ori aruncat în afara podiumurilor pe sportivii români, am lăcrimat, de bucurie sau de tristeţe, am strigat, am sperat şi, când a fost cazul, am fost mândri că steagul românesc s-a aflat deasupra altor steaguri!

Că e bun sau nu acest loc 27 în clasamentul general al medaliilor nu vreau să discut. Sigur că putem mai mult – Ungaria cum poate?! – dar, în condiţiile de subfinanţare de care se “bucură” sportul românesc, e un rezultat decent al sportivilor. Dar noi, cei de acasă? Ce rezultat avem?

Poate că vom mai comenta un pic unele fotografii – spectaculoase, fără îndoială – de la Jocurile Olimpice, poate că vom comenta sumele primite de olimpicii români de la stat ca prime pentru performanţele lor, vom mai aplauda odată sponsorii COSR (am povestit de ei – 1, 2, 3, 4 – măcar atâta lucru să fac şi eu drept mulţumire) pentru că s-au implicat şi apoi… oare vom uita această patimă olimpică sau ne vom aminti, oare, că cei de la COSR încearcă să schimbe legislaţia şi vom încerca să-i ajutăm?

Vom merge, oare, în tribunele stadioanelor să susţinem şi altceva decât fotbal prin contribuţiile noastre de plătitori de bilete, vom face mai mult sport, vom organiza acţiuni de strângere de fonduri (de fonduri, da, nu de mâini!) pentru cluburile sportive în care se face pregătirea următoarei generaţii (poate) de olimpici? Vom încerca, în următorii patru ani, să nu uităm de sportivii care, mai ieri, ne ţineau cu sufletul la gură şi cu pumnii strânşi  în faţa televizoarelor, vom încerca să ne interesăm mai des de soarta lor, de pregătirea lor, de ce putem face – în afara celor două săptămâni olimpice – pentru ca ei să reuşească performanţe mai bune şi noi, inevitabil, să ne bucurăm mai mult?!

Admiraţia tăcută nu e suficientă iar uitarea nu e, în nici un caz, măsura respectului pe care ar trebui să-l purtăm acestor sportivi – nu doar atunci când concurează ci, mai ales, atunci când muncesc până la epuizare pentru performanţele lor.

Din punctul meu de vedere, asta ar trebui să fie, pentru noi, toţi cei de-acasă, lecţia acestor Jocuri Olimpice. Lecţia în care învăţăm să ne susţinem sportivii şi performanţa olimpică mai des decât odată la patru ani, comod, din fotolii. Nu pot decât să sper că nu sunt singura care a învăţat-o.

În caz că aţi fost mai interesaţi de rezultatele exit-poll-ului decât de calificările fetelor la gimnastică feminină, aflaţi că am ieşit pe locul patru şi, deşi, ne-am calificat la echipe, şi avem două fete la individual compus: Sandra Izbaşa şi Larisa Iordache. La finalele pe aparate, situaţia stă cam aşa:

Sărituri: Sandra Izbaşa

Bârnă: Cătălina Ponor şi Diana Bulimar

Sol: Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor

Se putea şi mai bine, dar, ţinând cont şi de accidentarea Larisei Iordache, e super! Bravo, fetele!

În alte ştiri olimpice, am bătut Marea Britanie în grupe la polo (mai e mult până departe, chill), am ieşit pe locul patru la sabie, băieţi, cu Rareş Dumitrescu, iar Elisabeta Samara continuă drumul spre sferturi, maine. În rest… la tenis n-am făcut mare brânză, la haltere, băieţi, 56 de kilograme, am ieşit pe locul 9 în finală… Camelia Potec n-a intrat în finală.

E drept, m-aş fi bucurat şi mai tare de rezultate bune la alte sporturi decât la gimnastică feminină unde oricum mă aşteptam să fim ok. Pe de altă parte, însă, într-o ţară în care priorităţile sunt atât de anapoda, aş spune că e foarte bine!

De mâine am o mică serie de materiale despre COSR şi partenerii acestuia la Olimpiadă, serie care începe cu un miniinterviu cu Violeta Beclea, care nu e doar o atletă de care suntem mândri ci şi Director de Marketing al COSR. Nu de alta, dar nu eu cred că nu trebuie să uităm că nu doar sportivii se străduiesc să iasă bine la Olimpiadă pentru România! :)

Cât despre referendum o să aflu direct rezultatele finale, mâine, fără să fi dat pe TV de ştiri în seara asta. Indiferent de decizia prin vot, validat sau nu, mă scutesc de circul şi isteria din seara asta..

Îl bălăcăresc în fiecare zi pentru că e murdar, insalubru, chiar, pute, pe alocuri, e înghesuit şi prea puţin verde după gustul meu. Pentru că parcul de lângă casă are aleile explodate şi nimeni nu-şi bate capul să facă ceva legat de asta, şi e greu să alergi aşa. De trafic aproape că nici nu merită să pomenesc, atâta e de dramatică treaba. Şi nici n-au (re)venit studenţii în oraş, iar şuvoiul motorizat se târâie încet pe artere, gâtuit pe la intersecţii!

Centrul Vechi e o ruină prost pietruită, cu puzderie de terase printre care cu greu cineva îşi poate face loc. Nu a mai rămas nimic de vizitat: Hanul lui Manuc e închis, Stravropoleos-ul abia îşi şopteşte povestea iar studioul Casandra a fost retrocedat şi urmează să devină cârciumă, fiindcă proprietarul nu vrea teatru acolo iar Primăriei nu i-a trecut prin cap să pună condiţii la retrocedare. Casele vechi, dărăpănate – câte mai sunt – au faţade care abia mai rezistă şi oricum cu greu le poţi zări printre umbrelele branduite cu beri medaliate sau nu.

Dintre toate meseriile şi breslele Bucureştilor de odinioară, Lipscani, Şelari, Gabroveni, Blănari, ai zice că tot ce-a mai rămas acum sunt neinspiraţii care produc nişte rochii obosite de mireasă. Micile târguri care se întind, ocazional în spatele BNR-ului, sunt şi ele pline, în majoritate, de produse Made in China sau Taiwan, ceasuri cu pene şi pene cu strassuri şi strassuri cu luminiţe sau mai ştiu eu ce kitchoşenii. Iar asta nu e tot ce se poate spune de rău de oraşul ăsta.

Şi totuşi, dacă-l cunoşti un pic, îţi intră în sânge, şi ajungi să observi porumbeii aciuiaţi pe lângă o streaşină pusă acum mai bine de-un secol pe casă. Şi, când îşi ridici privirea, observi detalii dantelate pe zidul de sub streaşină, pe casa vecină, pe întreaga stradă. Vara, parfumul teilor e minunat, iar toamna culorile vesele ale frunzelor împodobesc asfaltul gri. Pe străzile cu nume de capitale străine merită să mergi doar la pas, ca-ntr-un muzeu, şi chiar Calea Victoriei, de la palatul lui Enescu până la palatul CEC, merită străbătută la pas. Ca şi Cotrocenii, de altfel, şi-ar mai fi şi alte zone, locuri pitite, scăpate de…  mă rog, de “progres”.

M-am născut în oraşul acesta aşa că mă bucur când se strânge lumea pentru a-l cunoaşte mai bine. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca o asemenea iniţiativă să nu se suprapună peste o alta, una pe care eu o preţuiesc foarte mult, respectiv Let’s Do It, România. Sigur, poate munca participanţilor de sâmbătă n-ar face mare diferenţă între mormanele de gunoaie şi o Românie curată. Pe de altă parte, probabil că oricine ar putea găsi ceva mai bun de făcut decât să perie câmpiile şi pădurile pentru a extrage din ele peturi, pamperşi, ambalaje, păpuşi stricate şi câte şi mai câte.

Şi nu asta e ideea, nu?

Ne plângem constant de ce nu fac mai-marii pentru noi, dar mie, Let’s Do it, dincolo de componenta de igienizare vizuală a ţării, mi se pare că organizează şansa ca fiecare român să se poată implica pentru un bine mai mare şi comun. Şi din motivul ăsta, principial, aş fi preferat să nu existe alternative – chiar dacă faine şi binevenite! – organizate în chiar aceeaşi zi.