Anul trecut, când FITS s-a întâmplat doar online, am experimentat o dubioasă formă de sevraj. După 11 ani de prezență neîntreruptă în Sibiul festivalier, lipsa acestei energii, și cu atât mai mult într-un context care ne-a secat pe mulți de bucurii, s-a simțit dureros de acut.
Cu atât mai mult cu cât Mark ne flutură zilnic pe ecrane amintirile din alți ani. A fost aproape o formă de masochism să mă uit anul trecut la poze din alte vremuri FITS-ești.

Am ajuns acasă de vreo două zile, tot cu gândul la FITS, ăsta care tocmai s-a terminat, ăla care urmează. A fost una dintre cele mai bune ediții pentru mine, cu mult frumos, cu mult drag, cu multe de făcut și de îngrijit, prieteni noi și mai puțin noi, bucurii, minunări și nelipsitul dans în ploaie la Clubul festivalului.

Festivalul de teatru de la Sibiu este despre toate astea și multe altele, dar în primul rând e despre public și echipă, despre implicare, pasiune, respect și empatie.

Sunt câțiva ani – deja! – de când tot mă duc drumurile profesionale prin Sibiu și, între timp, am adunat prieteni acolo, locuri favorite în oraș, opriri obligatorii. Dar, dacă nu punem la socoteală un început de martie teribil de înghețat, iarna nu prea am ajuns pe-acolo. Mi-am făcut timp acum, la început de decembrie, ca să vizitez Christmas Market-ul sibian. Și prietenii. En, fin, o parte, căci, din păcate, n-a fost vreme de toți – pentru asta mi-ar trebui un ???turneu„ mai lung de două zile!

De două zile hoinăresc prin Sibiu, cu prieteni, teatru, Piața Mare și mulți copilași fericiți care se dau în carusel și mânăncă vată de zahăr colorată.
E minunat orașul ăsta, chiar și iarna, chiar și când nu e festival, are ceva care mă face mă simt aici ca acasă. Uneori chiar mai bine.
Și cum m-am adunat eu în camera mea albastră și Continentală în seara asta, nu știu cum și de ce, am avut chef de Pina.

Pina Baush ar fi trebuit să vină la FITS, dar Sibiul a câștigat atunci titlul de capitală culturală europeană și costurile pentru aducerea Pinei echivalau cu cele pentru câteva alte evenimente. Anul următor programul Pinei Baush nu i-a permis să ajungă la Sibiu și, în 2009, s-a dus să danseze în alte zări…

Poate de-aia, fiindcă pe străzile pietruite din Sibiu, printre soare și nori, azi am simțit nevoia să dansez…

Vin la FITS pentru al șaselea an consecutiv – deja! – și chiar dacă în cei mai mulți dintre ei am văzut festivalul mai degrabă în fotografiile oficiale pe care le selectam pentru presă și boggeri (fiindcă alegeam personalizat pentru fiecare), atmosfera de la Festival e ceva aproape palpabil. E în mirosul de tei de pe pietonală, zâmbetele copiilor care privesc spectacolele de stradă, oamenii cu badge care se salută între ei fără să se cunoască neapărat, discuțiile pe care le aud chiar și fără să vreau, pe terasă, la Conti, efervescența din teatru, aplauze și Aplauze (revista festivalului) și întrebarea care se adresează aici aproape ca un salut: Ce-ai văzut (până acum)?, și care dă, într-un fel, măsură setei de a vedea cât mai multe, de a experimenta cât mai multe.

Noi ăştia, care avem bucuria intersecţiei cu teatrul, ca una dintre cele şapte arte, şi cu teatrul – spaţiul în care se joacă actorii, suntem norocoşi, iar cei care avem chiar mai multe astfel de spaţii la dispoziţie şi, deci, de unde alege, cu atât mai mult, pentru că în România sunt oraşe fără teatru şi fără cinematograf.

Iar când oamenii din oraşele respective nu au teatru în oraş, de bună seamă că şi apetenţa lor pentru aşa ceva e destul de scăzută. Ceea ce o să vă povestesc e o întâmplare adevărată!

Eu nu prea sunt dusă la biserică. Nici la propriu şi nici la figurat. Ritul ortodox oricum nu-mi spune mare lucru şi, colac peste pupăză, un pic mi se face rău de la mirosul de tămâie şi de la opulenţa din bisericile ortodoxe. Adica, da, sunt unele în care simţi că e ceva special, dar prea puţine ca să reprezinte o regulă sau vreo chemare.

Cum bănănăiam eu festivalier prin Sibiu, miercuri, pierzând vremea până avea să bată gongul pentru Maestrul şi Margareta (a scris Chinezu de acest spectacol) , m-am întâlnit cu Dan Bartha, unul dintre cei care muncesc mult pentru ca FITS să se întâmple frumos pe străzile din Sibiu şi de la el am aflat că în câteva minute începea un concert gospel la biserica romano-catolică din Piaţa Mare. Pentru că anul trecut am suferit că n-a mai venit corul de gospel (ca efect al tăierilor de buget efectuate de ministerul culturii) m-am grăbit să mă bucur de acest concert, măcar un pic.

Am rămas datoare de ieri cu expoziţia de costume semnată Doina Levintza şi cu spectacolele de seară, Nunta şi Tatăl, aşa că mă achit mintenaş după cum urmează, nu înainte de a vă spune că şi dacă nu mai găsiţi bilete la multe dintre spectacolele din sală, că nu mai găsiţi, deh!, merită să daţi o fugă la Sibiu, măcar în weekend, ca să vă bucuraţi de atmosfera festivalieră. Nu e soare, dar e bine.

Azi la Sibiu am hoinărit pe străzi, prin centru. Nu erau spectacole, ba chiar a început şi ploaia, destul de repede. E fain că pe pietonală (dar nu numai) sunt terase una lângă alta şi te poţi adăposti imediat ce apar primii stropi. Iar spectacolul străzii continuă şi în ploaie, într-un fel sau altul, deşi marţi, pe la 11 şi ceva, oraşul nu e chiar aşa de animat.

Însă, cu puţină imaginaţie, poţi să întâlneşti un personaj din filmul preferat al copilăriei. Pentru mine şi, cred, pentru foarte mulţi din generaţia mea, acesta se numeşte Arabela, iar cel din fotografia de mai jos poate fi foarte bine Rumburak:

În timpul Festivalului de teatru, străzile din centrul Sibiului sunt pline de străini. Unii sunt chiar oaspeţi ai FITS, critici, profesori sau artişti, alţii sunt voluntari, iar alţii se află pur şi simplu la plimbare în România, iar freamătul festivalier e un bonus. La Continental, unde stau şi eu, sunt o mulţime de străini, aşa că am întrebat dacă e sau nu o coincidenţă că sunt aici în perioada FITS. Pentru cei mai mulţi nu e, iar grupurile sunt mari!

Ieri, în timp ce mă pregăteam să plec spre sala Thalia, la flamenco, două doamne, trecute de 60 de ani, aş zice, aşteptau în faţa hotelului. Le-am urmărit un pic cu privirea, cât de discret am putut, fiindcă n-aş fi vrut să se simtă jenate, mai ales că, de fapt, le admiram. Tunse scurt, păr alb, nevopsit dar îngrijit, subţirele, zâmbind, însă nu condescendent, cu haine în culori elegante, dar croială casual, şi cu câte un detaliu foarte colorat: una avea un şal, cealaltă o jachetă. Nu păreau bogate, nu păreau încrezute, păreau nişte doamne aflate într-o vacanţă relaxată. Şi păreau exact aşa cum la noi nu sunt femeile de vârsta lor. Şi m-am întristat niţel.