Am rămas datoare de ieri cu expoziţia de costume semnată Doina Levintza şi cu spectacolele de seară, Nunta şi Tatăl, aşa că mă achit mintenaş după cum urmează, nu înainte de a vă spune că şi dacă nu mai găsiţi bilete la multe dintre spectacolele din sală, că nu mai găsiţi, deh!, merită să daţi o fugă la Sibiu, măcar în weekend, ca să vă bucuraţi de atmosfera festivalieră. Nu e soare, dar e bine.
Aici au fost toate cele cinci minute de soare ale amiezii
Expoziţia e minunată, singurul său defect fiind că sunt prea puţine exponate! Noroc cu fotografiile Mihaelei Mihai, că mai vedem şi altele. Dar ce e acolo, în expoziţie, e operă de artă, fără doar şi poate, fiincă în teatru costumele pot face şi desface un personaj la fel de bine ca regia sau jocul actoricesc. Mai ales că cele semnate Doina Levintza sunt făcute pentru spectacole mari şi montări impresionante, Don Quijote sau Richard al III-lea fiind doar două exemple. Costumele au circulat prin lume, au fost şi la TIFF, acum doi ani, iar acum publicul sibian le poate admira în toată splendoarea lor.
E suficient să arunci un ochi în cartea de onoare a expoziţiei ca să-ţi dai seama că numai cine nu a văzut-o nu e impresionat. Şi, dacă ţinem cont că eşti dat pe spate de nişte haine pe nişte manechine, numai imaginţi-vă cum e când costumele respective prind viaţă, pe scenă!
şi detaliu de costum (fac pariu că sunt lucrate manual):
Pe seară am fost la o Nuntă. A lui Cehov. O montare care m-a cucerit cu totul, ca un vodevil (da, Cehov! Ce?!), cu muzică live, cu furculision, cu tot ce-i trebuia ca să mă seducă. Aşa cum scriu şi gazetele din Minsk, doi ochi nu sunt suficienţi pentru a cuprinde toate planurile, dar o singură minte este, din fericire, de ajuns pentru a vedea singurătatea personajelor şi cum încearcă să scape… Brrr!
Foto: Mihaela Mihai | FITS 2013
Mi-a plăcut foarte mult. Din păcate, în ultimele zece minute, am fugit la Tatăl, un spectacol-experiment la sala Studio a TNRS-ului, pentru mine, sala în care am trăit cele mai frumoase emoţii la FITS: Warum Warum, Claire Cunningham şi Fata din curcubeu. Şi, da, mi-a plăcut mult şi ăsta cu toate că (nu ştiu de ce, de fapt), mă aşteptam să fie un text întrucâtva mai lacrimogen. Dar, despre fete şi taţi, altă dată.
Acum aud tobe pe Bălcescu (Conti e amplasat PERFECT!) aşa că vă părăsesc! Pentru moment!