În timpul Festivalului de teatru, străzile din centrul Sibiului sunt pline de străini. Unii sunt chiar oaspeţi ai FITS, critici, profesori sau artişti, alţii sunt voluntari, iar alţii se află pur şi simplu la plimbare în România, iar freamătul festivalier e un bonus. La Continental, unde stau şi eu, sunt o mulţime de străini, aşa că am întrebat dacă e sau nu o coincidenţă că sunt aici în perioada FITS. Pentru cei mai mulţi nu e, iar grupurile sunt mari!
Ieri, în timp ce mă pregăteam să plec spre sala Thalia, la flamenco, două doamne, trecute de 60 de ani, aş zice, aşteptau în faţa hotelului. Le-am urmărit un pic cu privirea, cât de discret am putut, fiindcă n-aş fi vrut să se simtă jenate, mai ales că, de fapt, le admiram. Tunse scurt, păr alb, nevopsit dar îngrijit, subţirele, zâmbind, însă nu condescendent, cu haine în culori elegante, dar croială casual, şi cu câte un detaliu foarte colorat: una avea un şal, cealaltă o jachetă. Nu păreau bogate, nu păreau încrezute, păreau nişte doamne aflate într-o vacanţă relaxată. Şi păreau exact aşa cum la noi nu sunt femeile de vârsta lor. Şi m-am întristat niţel.
Foto: Sebastian Marcovici | FITS 2013
Poate şi din pricina asta spectacolul Aur vechi (Oro Viejo, Spania) mi s-a prelins în suflet precum cântecele andaluze, cu precizia paşilor apăsaţi executaţi perfect de dansatoare, Rocio Molina, şi cei doi parteneri ai ei. A fost un spectacol complet, cu cante, toque (chitara, ah, chitara!), baile şi palmas – ritmul ţinut din palme. Am găsit loc chiar în primul rând, dar şi dacă aş fi stat în spate de tot tot aş fi simţit pasiunea, dorul, jalea, dorinţa din dans şi cântec. Nu e de mirare că UNESCO a declarat flameco parte din moştenirea culturală a umanităţii.
Spectacolul a fost la Sala Thalia şi pot marca o premieră personală. Vin de patru ani la FITS, şi totuşi e prima dată când intru la Thalia fiindcă în dreptul orei 19, când sunt majoritatea spectacolelor acolo, în agenda mea nu era niciodată scris “spectacol”. O plăcere!
După flamenco am fugit, la propriu, ca să ajung la Platonov. Deşi nu am o relaţie binecuvântată cu Cehov, dar îmi plac montările lui Alexandru Dabija, iubesc scenografia lui Buhagiar, iar în spectacol, montat la Teatrul Naţional “Radu Stanca”, joacă actori pe care îi admir – găsiţi aici întreaga distribuţie. Nu pot spune că a devenit spectacolul meu favorit, dar mi-a plăcut mult, foarte mult!, jocul lui Nicu Mihoc, în rolul principal, şi a fost, cu siguranţă, o foarte plăcută revedere cu TNRS-ul.
În rest, dansând printre stropi de ploaie, FITS îşi ştie bine rolul: scoate lumea din case, pune zâmbete pe chipuri de copii şi bunici, face educaţie şi-ţi dă o stare infinit de bună, de parcă în ăste zece zile timpul s-ar opri pe loc şi noi cu toţii am fi într-o altă lume. Mai bună, mai veselă, mai colorată!
Vă spun, an de an, că, indiferent cu ce şi cât bagaj veniţi de acasă, experienţa asta trebuie trăită. Şi nu, nu s-a schimbat nimic. Poate doar că eu o trăiesc un pic diferit anul ăsta…
… but I still Like it!
Leave a Comment