Mi-a plăcut mult ideea celor de la MasterCard de a oferi o experiență de star la ceremonia de premiere din cadrul TIFF 2015. Covor roșu, ținută de designer, coafor și make-up realizate de profesioniști și, desigur, emoțiile aferente!
Tot ce aveai de făcut pentru a câștiga o asemenea experiență era să completezi, pe pagina lor de Facebook, fraza ???Mă simt ca un star atunci când…??? și gata!, intrai în concurs!

Câștigătoarea, căci a fost o ???ea???, se numește Andreea Georgescu, e medic stomatolog, și, fiindcă am fost curioasă de impresii, am stat un pic la povesti după ce experiența de star a trecut și au rămas doar amintirile.

Anul ăsta am avut parte de un TIFF diferit. Nu mi-am propus asta, fiindcă edițiile anterioare au fost grozave!, dar așa s-a nimerit. Pentru că am vrut să văd competiția, nu mi-a mai rămas prea mult timp pentru evenimentele conexe, pentru hoinărit prin oraș, cafea sau limonadă zilnică la Casa TIFF sau măcar văzut toți prietenii de acolo pe care aș fi vrut să-i văd… Posibil să mai fie o șansă pentru asta, chiar mai curând decât îmi bugetasem eu timpul până la finele acestei luni. Dar nu la TIFF.

Cu toate astea, a fost o ediție plină, cu filme mișto, mai multe decât văd de obicei, cu o mână de prieteni, un pic de chill, petreceri și zâmbete și râsete. A fost doar ceva mai puțin răgaz pentru așezarea lor, atât în timpul TIFF cât, mai ales, după.

Iar acum, că au mai trecut câteva zile de când s-a terminat, încep să apară momente și imagini care mă fac să zâmbesc. Și, care, da, sunt de neprețuit. După cum urmează, într-o ordine complet alandala:

Ca în nici un an, la această ediție de TIFF mi-am propus să văd competiția fiindcă la fiecare gală de premiere, dincolo de bucuria faptului că există o gală și fast si covor roșu în industria cinematografică autohtonă, numele câștigătorilor nu reprezentau mare lucru de vreme ce nu apucam să văd toate filmele și, astfel, să am favoriți.

E un maraton care în unele zile a presupus patru vizionări și chiar dacă inițial mi-a părut un pic rău, fiindcă ȘTIU că am ratat niște filme mai bune decât cele din competiție, acum nu regret nici un pic. Iată câteva lucruri despre fiecare dintre ele. N-am reușit să am favoriți chiar la fiecare secțiune, dar măcar o să știu de unde să-i iau pe câștigători și dacă să mă bucur sau nu! :)

Eram încă un copil când cu revoluția și comunismul, prin urmare prea multe filme la video n-am apucat să văd, dar îmi amintesc de Dirty Dancing văzut la o prietenă al cărei tată lucra pe TIR și, prin urmare, reușise să facă rost de un aparat video. Și de Rambo. Și de oarece filme de acțiune cu Brusli și Chuck Norris.

Dar asta nu înseamnă că n-am nostalgia vremurilor în care filmele bune (inclusiv desenele animate) se vedeau doar pe casete video strecurate, nu se știe cum, claie peste grămadă, în sufrageria norocoșilor care aveau aparatul magic: un video!

S-ar putea să vi se pară siropos titlul, dar documentarul realizat de ??gnes Sós (Ungaria) pentru HBO este, din punctul meu de vedere, un must see al acestei ediții de TIFF. Îl mai puteți vedea și mâine, 5 iunie, la Arta, de la ora 15.

Szerelempatak, căci acesta este titlul original, reunește amintirile despre viața amoroasă a unor bătrâni din Transilvania. Te-ai aștepta, poate, ca unele detalii să deranjeze, dar nu există genul ăla de detalii și, oricum, bătrânii din povestea noastră, deși nu se autocenzurează, își socotesc bine vorbele.

Unul dintre filmele văzute ieri în cadrul competiție a fost un pic diferit față de ce mă așteptam să fie după ce am citit descrierea lui. Mă pregătisem pentru ceva cu oarece accente comice, o discuție părinte-copil despre tot calabalâcul care se strânge în casa unor părinți trecuți bine și de prima și de a doua tinerețe și cum viața e complicată de toate obiectele inutile strânse într-o viață de om.

În fapt, Radiator (UK) este o dramă despre bătrânețe și sacrificii, dar una în care duioșia și accentele comice nu lipsesc.

Așa cum am spus, anul ăsta mi-am propus să văd toate filmele din competiție… cu un pic de părere de rău că, astfel ratez alte filme si evenimente din TIFF, dar așa e la festivalurile mari: niciodată nu poți vedea tot! Așadar, duminică două, ieri patru, azi tot patru, mai am încă două, cred, zilele viitoare și gata, ies din cinema Victoria spre restul festivalului, expoziții și alte evenimente!

În principiu, planul e să nu scriu de filmele din competiție fiindcă mi se pare că nu e treaba mea să le judec, ci a juriului, dar n-am putut să nu fac comparație între două cupluri (și filme) propuse din două colțuri diferite de lume: Iran (Melbourne) și Argentina (Incendiul).

Ieri la trei jumate m-am dus să văd un film artistic cehesc cu aparență de documentar: O viață mai bună (Cesta ven), un film despre o familie de țigani care se luptă cu prejudecățile. Eram curioasă să văd dacă și la ei e, mai mult sau mai puțin, ca la noi. Și, pe undeva, e.

N-aș spune despre mine că sunt fan Nirvana. Adică, da, îmi place, ascult cu plăcere, știam una-alta despre trupă și Cobain și nevastă-sa, dar nu atât de mult încât să mă autointitulez fan. Cu toate astea, așa cum vă ziceam și înainte să vin la TIFF, documentarul Montage of Heck (produs de HBO) mi s-a parut un reper de neratat pe agenda festivalului, cu atât mai mult cu cât proiecția a avut loc în decorul de poveste de la Castelul Banffy, în Bonțida.

Așa cum am promis ieri, când v-am povestit despre Bonțida pe zi și v-am îndemnat să mergeți acolo cu copiii, azi e rândul filmului de deschidere, Wild Tales (Relatos Salvajes), o comedie neagră, cu cinism, ironie și autoironie care a ținut totă Piața Unirii atentă, în ciuda celor 7-8 grade Celsius pe care nici măcar păturile împărțite de organizatori nu le-au făcut mai prietenoase.