Am un prieten care susţine că raiul pe pământ ar fi să trăiască la hotel! Din fericire pentru el, amicul meu nu a stat niciodată la un hotel mai mult de, hai să zicem, zece zile odată. Şi mie îmi place ideea, dar eu am stat cu săptămânile prin delegaţii şi nu e atât de bine pentru că într-un hotel, oricât de cosy, ideea de intimitate sau de acasă lipseşte, iar după două săptămâni m-am rugat de tantiile de la bucătărie să mă lase şi pe mine să-mi fac măcar o cafea! Îmi lipsea bucătăreala, ca să vezi!, şi-mi lipseau hainele lăsate acasă, oricât de multe mi-aş fi cumpărat între timp – şi mi-am cumpărat ceva!

Dar e bine, pentru o vreme, ca locul în care ajungi seara, târziu, să sclipească de curăţenie şi toate să fie puse frumos la loc fără ca tu să faci ceva în sensul ăsta. Şi e drăguţ, de asemenea, ca micul dejun să fie acolo, gata pregătit, iar o faţă prietenoasă să te întrebe dacă nu vrei şi cafea. Că tu vrei, asta e clar!

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.

Deşi poveştile orădene pe care le aduc printrerânduri  încă urmează să fie scrise şi publicate, eu am plecat azi dimineaţă de la Oradea. Cu păreri de rău că a durat doar o săptămână şi, sunt sigură, nu am apucat nici pe departe să mă bucur de tot ceea ce are de oferit acest frumos oraş! Ba chiar zic mersi! c-am apucat, totuşi, să probez piscina cu apă termală de la Continental – dacă şi de data asta reveneam acasă fără experienţa asta zău c-aş fi fost încă şi mai tristă de despărţire!

Deeeeeci, am plecat spre Cluj. Cu trenul, ta tam ta tam, aproape trei ceasuri printre peisaje minunate de-a dreapta şi de-a stânga drumului, cam aşa:

Oricine a auzit, în copilărie, un “Tineretul din ziua de azi!” rostit pe un ton îmbufnat, cel mai adesea de vreo tanti prea împrietenită cu murăturile. Zâmbesc atunci când îmi amintesc neastâmpărările generaţiei mele, mai ales dacă le compar cu haosul de azi… Iată! Păcătuiesc şi eu prin a mă uita dojenitor spre tineret şi prin generalizare. Dar ieri, aici, la Toamna Orădeană, am dat un pic în mintea copiilor!

Ce sunt părinţii lui, cu ce se ocupă?

Ştiţi întrebarea asta? Am auzit-o, unii dintre noi, de la părinţii noştri, când mergeam la o petrecere, când venea să ne ia vreun băiat de-acasă ori când voiam să invităm o prietenă acasă. Mă revoltam adesea, fiindcă mi se părea nedrept să judeci pe cineva în funcţie de asta. Încă mi se pare, deşi am înţeles, în timp, că educaţia primită în cei şapte ani de acasă e foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară.

Marţi, înainte de spectacolul “Love Stories“, am stat un pic la poveşti cu trei din cei patru actori din spectacol. Mai mult cu Maia. Da, Maia Morgenstern. Înaltă, dreaptă, volubilă, deferentă, politicoasă, aprinsă, cu gesturi largi şi gesturi mici, cu schimbări de ritm, Maia îşi joacă, pe scena vieţii, propriile roluri. de femeie, actriţă, manager de instituţie artistică. Şi, cum se zice, are sala! Am luat notiţe:

Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie îmi place să ofer mai mult decât îmi place să mi se ceară. De exemplu, am două vecine, babele “mele“, amândouă pensionare. Una a fost asistentă medicală, are o pensie decentă, ia chirie pe un garaj din alt cartier şi cred că şi-a vândut şi casa, primind nişte bani în rate, că are  plasmă, aer condiţionat, se vopseşte şi se coafează frecvent. Când mă prinde, mereu vrea ceva de la mine şi mereu se plânge de ceva, dar se plânge de mărunţişuri şi e răutăcioasă. Are 80 şi ceva de ani, e pe picioare, se descurcă!

Cealaltă babă (pun cu italice ca să ştiţi că nu zic cu răutate, aşa le alint eu, babele mele) e săracă tare.

Se spune că unei persoane îi trebuie aproximativ 30 de secunde pentru a-şi forma o impresie despre o altă persoană. Adesea, cred că “prima vedere” durează chiar mai puţin, mai ales că fiecare cară după sine o întreagă cutie cu instrumente de măsură sub formă de prejudecăţi. Şi să nu-mi spuneţi că nu aveţi. Toţi avem. Şi le folosim, că e comod, deh, mai comod decât să măsurăm de fiecare dată, din nou şi din nou, fiecare persoană cu care intrăm în contact.

Azi am mers pe jos spre hotel via Republicii, strada pietonală din Oradea. Am căscat gura la case, magazine, oameni, cafenele, pe măsură ce gradele Celsius se înmulţeau, permiţându-mi chiar să renunţ la geacă. Click!, Click!, am pozat ce mi-a plăcut, până am observat-o pe bătrânică.

Nu prea cred în horoscop, alinierea planetelor sau soartă, pe sistem “aşa i-a fost scris!”, ci mai degrabă într-un design personal, ale cărui linii le poate trasa oricare dintre noi, chiar şi inconştient uneori. Mă rog, asta dacă nu punem la socoteală felul în care am ajuns eu să fac jobul ăsta de comunicator. Privind în urma, cred că acolo chiar ar putea fi vorba de o aliniere planetară… dar asta e altă poveste! Acum vorbim despre soartă sau, mai bine zis, despre Fortuna! O, Fortuna, velut Luna, statu variabilis,… Ascultaţi:

În caz că nu ştiaţi, la Tarom există cam 15% însoţitori de bord bărbaţi. Restul, de bună seamă, sunt doamne şi domnişoare. Asta am aflat azi, zburând spre Oradea, o premieră atât în ceea ce priveşte destinaţia mea aeriană şi faptul că am dat de un domn însoţitor de bord, cât şi prin faptul că a fost cam primul (meu) zbor intern fără zduncinături. Mă rog, mai puţin la aterizare… deşi e bine şi aşa, mai apăsat, parcă simt că mi s-a pus la loc o vertebră cervicală! Iar bagajele mele au ieşit primele, tan ta na!

Oradea mă aştepta… Haide, mă! Cum să mă aştepte Oradea taman pe mine? Mă aştepta Nebuloasa, care e timişoreancă via Sibiu, împrumutată acum de oraşul cu toamnă festivalieră. Şi mă mai aştepta “boy”-ul de la hotel: cum am tras maşina, cum a apărut! Am scăpat şi de completat fişa aia, ştiţi voi, că aveau datele mele în sistem – am mai stat aici, acu’ vreo 10 ani sau aşa ceva! Doar am semnat şi am primit cardul de acces în cameră!

Din care (cameră) se vede aşa: