Foame mare, da’ pâinea nu e bună!

Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie îmi place să ofer mai mult decât îmi place să mi se ceară. De exemplu, am două vecine, babele “mele“, amândouă pensionare. Una a fost asistentă medicală, are o pensie decentă, ia chirie pe un garaj din alt cartier şi cred că şi-a vândut şi casa, primind nişte bani în rate, că are  plasmă, aer condiţionat, se vopseşte şi se coafează frecvent. Când mă prinde, mereu vrea ceva de la mine şi mereu se plânge de ceva, dar se plânge de mărunţişuri şi e răutăcioasă. Are 80 şi ceva de ani, e pe picioare, se descurcă!

Cealaltă babă (pun cu italice ca să ştiţi că nu zic cu răutate, aşa le alint eu, babele mele) e săracă tare. A fost muncitoare necalificată, nu prea ştie carte. Are pensie mică şi a semnat casa unui nepot care nu prea dă pe-acolo şi nici n-o ajută cu bani. Casa ei e amărâtă, cu mobilă antică, veche şi de demult, ea e supraponderală, nu vede şi nu aude prea bine. Dar niciodată nu se plânge şi nu-mi cere nimic, ba, dacă rămân fără zahăr, tot eu mă duc la ea (mă rog, e prilej de-ai cumpăra după aia un kil fără să protesteze!) şi mereu e optimistă, drăguţă, mereu are o vorbă bună la ea.

Acesteia din urmă îi fac din când în când piaţa, fără să-i iau bani, desigur, doar aşa, de drag, că e om bun şi modest. Iar când plec mai multe zile, îmi golesc frigiderul şi-i dau ei mâncarea, pretextând că nu ţine sau că produsele ies din perioada de garanţie. De fapt, trebuie să folosesc tot felul de tertipuri ca să accepte lucruri. Nu pentru că e încrezută ci pentru că se jenează.

Cum ziceam: îmi place să ofer, dar nu reacţionez mereu pozitiv când mi se cer lucruri, mai ales de către oameni care doar cer. Şi cer. Şi cer. Şu luna de pe cer! Şi care nici nu spun mulţumesc, oamenii ăia care-şi imaginează că li se cuvine să pretindă, aşa, pentru că ţi-s contemporani.

(Ca să fie clar: prietenii sunt o categorie aparte. Nu intră în această discuţie!)

Povestea orădeană e cu tâlc şi legătură!

Ieri a fost o zi grozavă în Oradea! Dumineaţă am stat la poveşti cu o parte din soliştii spectacolului Don Quijote de la “Oleg Danovski”, apoi m-am plimbat prin oraş, am intrat într-o librărie şi mai apoi am băut o cafea în compania unui tânăr actor bucureştean cu care am povestit diverse. La terasa unde am băut cafeaua, pe Republicii (pietonala), tânărul domn a luat prânzul.

La un moment dat, s-a materializat lângă masa noastră un nene îmbrăcat cam jerpelit, la vreo 30 şi-un pic de ani, care a trântit peste meniu trei icoane cât un calendar de buzunar, icoane din alea pe hârtie. Însoţitorul meu şi cu mine am protestat, dar cerşetorul nu a renunţat uşor şi a încercat să ne convingă să-i dăm bani, că îi e foame, ca n-a mâncat de nu mai ştiu când. În fine, placa cu foamea.

În coşul cu pâine de pe masă mai erau două bucăţi. I-am întins una, i-am zis că nu-i dau bani, dar, poftim, mănâncă. N-a fost bine!

-Pâine goală? Păi cu ce s-o mănânc, aşa, goală, fără nimic lângă ea?
– Ai zis că ţi-e foame, acuma ia şi mănâncă.

N-a luat-o. Şi a plecat bombănind că suntem nişte oameni zgârciţi.

E, poftim! Şi doar ce-am zis că nu dau doar pentru că mi se cere! :))

Altfel, Oradea e splendidă:

cu oameni îndrăgostiţi:

şi cu oameni mititei şi curioşi.

Îi remarcasem, mai devreme, pe stradă, puştiul foarte simpatic şi cuminte, purta sacoul din mâna mamei, mătuşii, bunicii sau ce i-o fi!  Când i-am reîntâlnit la capătul străzii, le-am cerut voie să-i pozez. Mi-au dat. Dar întâi s-au pregătit (uitaţi-vă la cei mici):

şi după aia au pozat:

Puştiul, cel puţin, e mortal!

Dar gata cu istoriile orădene pentru azi, ceasurile sunt mici şi mai e şi mâine toamnă! Dacă vă plac poveştile mele, sper că-mi daţi voie să vă reamintesc că cei de la Cosmote m-au provocat să vi le aduc printrerânduri :)

Pe mâine!