În România, educaţia e un subiect dureros, fie că vorbim despre cea formală, în şcoli, fie că discutăm despre educaţia pe care fiecare o avem de acasă şi care, de multe ori, din păcate, teoretic e perfectă dar în practică lipseşte aproape cu desăvârşire, şi nu cred că e nevoie de exemple pentru oricare dintre cele două variante.

Săptămâna trecută am fost la Sinaia, pentru a participa la o întâlnire cu actori importanţi din mediul nonguvernamental (şi nu numai) care au proiecte axate pe educaţie în general, cu accent pe educaţia romilor, acolo unde riscul de abandon şcolar e mai pronunţat.

N-aş vrea să intru mult în detalii, pentru că sunt nenumărate, iar discuţia asta nu se poate sfârşi în nici două zile, după cum nici problemele sistemului nu se pot rezolva, iată, de două decenii, dar am aflat câteva lucruri pe care nu le ştiam, atât despre eforturile lăudabile pe care toate aceste organizaţii le fac, cât şi despre problemele din sistem.

De exemplu, nu ştiam că 10% din copiii cu vârstă şcolară nu merg la şcoală, nu sunt înscrişi nicăieri şi aproximativ 2% dintre cei înscrişi părăsesc şcoala înainte de completarea unui ciclu de învăţământ. De altfel, abandonul şcolar nu este definit clar nici acum: un chestionar completat de directorii a 57 de instituţii de învăţământ a arătat 38 de definiţii diferite ale acestei probleme!

În ciuda faptului că avem legislaţie în acest sens, încă există segregare în şcoli, iar lucrul ăsta porneşte mai ales de la învăţători sau profesori mai degrabă decât de la ceilalţi elevi. O altă mare problemă ţine de veniturile părinţilor, pentru că nu e destul să-i iei ghiozdan şi penar şi să-l trimiţi la şcoală: trebuie să aibă şi ce pune în pacheţel, uneori uniformă, manuale, rechizite şi, mai presus de toate, un părinte care să-i urmărească progresul şcolar.

De multe ori, toate acestea sunt imposibile pentru unii părinţi care, până la urmă, renunţă să-şi mai trimită copiii la şcoală deşi, ce glumă bună!, în România, învăţământul este gratuit iar dreptul la educaţie este garantat prin Constituţie, articolul 32.

Până acum, REF şi UNICEF au realizat cinci Policy Briefs ce privesc problematici actuale ale sistemului de educaţie, al şaselea urmează să fie elaborat în urma discuţiilor de la Sinaia şi, mai apoi, lista cu propuneri concrete pentru îmbunătăţirea sistemului de educaţie urmează să fie înaintată decidenţilor politici.

Nu-mi ţin respiraţia în sensul ăsta, însă. Dacă ar fi existat voinţă politică pentru ca situaţia educaţiei în România să se îmbunătăţească s-ar fi făcut progrese iar elevii n-ar fi fost trecuţi în clasa următoare fără să fi acumulat noţiunile de bază ale materiei din anul anterior, doar pentru că fiecare clasă trebuie să aibă un număr minim de elevi şi, în consecinţă, rezultă un anumit număr de profesori necesari într-o şcoală – e doar un exemplu. Bacul e altul. Profesorii nemotivaţi reprezintă încă unul, iar lista poate continua la nesfârşit.

Da, educaţia costă, şi e normal, fiindcă e una dintre cele mai importante investiţii pe care statul le poate face în viitorul unei ţări. Poate cel mai important gând cu care m-am întors de la Sinaia a fost o logică simplă: costurile şcolarizării unui elev sunt infinit mai mici decât costurile cu un adult şomer şi/sau asistat social sau care încalcă legea.  

Restul sunt interese politice: cu cât suntem mai needucaţi şi mai inculţi, cu atât suntem, ca naţie, mai uşor de manipulat. Şi, ca să nu existe dubii, lucrul ăsta e valabil nu doar pentru copiii de vârstă şcolară ci pentru adulţi.

foto 1, 2, 3

Share: