Luni seară am fost la o întâlnire cu noua generaţie de comunicatori, studenţi sau absolvenţi ai unor facultăţi de comunicare. Evenimentul a fost organizat de echipa a doua de la Internship 2.0., proiectul lui Sorin Tudor, şi i-a mai inclus ca vorbitori, alături de mine, pe Andreea BurlacuCristi DorombachCristian ManafuAlex MihăileanuOvidiu MilitaruDan PetreCosmin Pojoranu şi Andrei Roşca.

Admit că părerea mea despre generaţiile viitoare de comunicatori nu e fix cea mai bună din lume şi, deşi bazată pe interacţiuni personale şi profesionale, dar şi pe întâlniri cu mai mulţi studenţi ori masteranzi la comunicare, e subiectivă. Zic asta ca să ştiţi că aveam un soi de prejudecată şi, din păcate, e cam tot acolo. Cu toate astea, îmi dau seama că poate îi judec pe aceşti tineri cu prea multă asprime, aştept ca ei să ştie lucruri pe care nu le-au învăţat fiindcă poate nu le-au fost predate, ca un fel de circumstanţă atenuantă.

(cam trist să zici că educaţia e o circumstanţă atenunantă a tinerilor de azi, nu?)

Chiar şi aşa, luni, la discuţie, când am întrebat în sală câţi dintre ei au făcut un minim research ca să afle cine sunt vorbitorii, doar vreo trei-patru persoane din cele peste 40 prezente au ridicat mâna. Adică cum? Te duci să-i asculţi pe unii, rupi din timpul tău pentru asta, dar nici măcar nu faci efortul minim de a afla cine sunt ăia, ce fac în viaţă, ce poţi învăţa de la ei?

Nu sunt curioşi, nu sunt entuziaşti (cu vreo două sau trei excepţii), nu vor să schimbe, să cucerească lumea şi nici nu prea înţeleg clar ce se aşteaptă de la un om de PR. Nu ştiu dacă şi asta e din pricina a ceea ce (nu) învaţă la şcoală dar, chiar şi aşa, sunt grămezi de resurse pe net, nu se poate să nu înveţi dacă ţi-e drag! Şi nu cunosc nici măcar un specialist PR care n-ar răspunde unui mail în care un student la comunicare îi cere un sfat!

E drept că nici nu au ocazia să înveţe, dacă nu primesc joburi – şi nu prea primesc, că nu au experienţă, e un cerc vicios aici – dar nici ei nu se străduiesc să capete experienţă: ieri îmi povestea Pandutzu că nici măcar cei care sunt înscrişi în PRIME nu dau dovadă de cine ştie ce entuziasm sau implicare.

Nici nu ştiu cum pot fi motivaţi, ce-i drept – noi le-am spus luni seara că meseria asta e foarte grea, că de multe ori faci ore suplimentare, că munceşti de-ţi sar capacele, că ajungi să ai frustrări, să taci când ai zice şi să zâmbeşti când eşti prea obosit pentru asta… în fine, toate lucrurile rele, şi le-am zis toţi, de parcă ne-am fi vorbit înainte, cred că dintr-o pornire de a-i pregăti pentru ce şi cum o să fie dacă aleg calea asta!

Nu le-am spus, şi îmi pare un pic rău acum, că oboseala aia nu se mai simte când faci ceva din tot sufletul, când crezi în proiect, organizaţie, produs, eveniment, când la ore mici entuziasmul unei idei mari te animă mai bine decât zece băuturi energizante, că, până la urmă, meseria asta e atât de grozavă încât o iubeşti chiar şi când eşti supărat pe job-ul tău, iar satisfacţia unui proiect bine făcut te însoţeşte mereu, ca un cântec bun! Dar sună foarte poetic argumentele astea, dintr-o zonă a satisfacţiei profesionale pe care nu cred că au cum s-o priceapă şi perceapă! Ar înţelege, poate, mai bine, dacă le-am fi spus cât se câştigă după nişte ani buni de muncă?! Dar nu asta ar trebui să fie motivaţia!

Aş vrea să cred că, în ciuda celor de mai sus, unii dintre ei vor reuşi să se îndrăgostească de comunicare, vor face progrese, vor munci mult, mult de tot, şi vor creşte! Nici noi, la vârsta lor şi cu autoironia de rigoare, nu eram oamenii mari de azi! :)

PS aici e o serie de interviuri în care managerii celor mai importante agenţii de PR de la noi spun ce caută la unangajat. Poate ajută! :)

foto 1, 2

Share: