Am văzut filmul “Condamnat la viaţă” săptămâna trecută şi probabil n-aş fi scris despre el fiindcă nu mi s-a părut că merită o recomandare dar nici nu e atât de rău încât să vă avertizez să nu vă duceţi. Ce-i drept, nu mi-a plăcut nici felul în care e făcut sau promovat şi, nu în ultimul rând, nu mi-a plăcut finalul mult discutat şi disputat.
Filmul e făcut după nuvela lui Titus Popovici, Moartea lui Ipu, şi un remake – mai slab, dacă mă întrebaţi pe mine – după “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, filmul lui Sergiu Nicolaescu după aceeaşi nuvelă, în care Amza Pellea e Ipu – şi ce Ipu!
Drept e, Gerard Depardieu este, în felul său, un Ipu foarte bun, iar Bogdan Iancu face, de asemenea, un Alex demn de menţionat, dar asta e cam tot ce mi-a plăcut la ecranizarea lui Dryer… A! Ba nu! Mi-a mai plăcut şi scena cu tăiatul peştelui pe scaunele cu panglici negre! Filmările au avut loc lângă Sighişoara dar filmul e în engleză, cu alte voci decât cele ale actorilor români care apar în film (aş zice “joacă” dar nu mi s-a părut valabil la toţi), cu o construcţie care m-a dus un pic cu gândul la amestecul de teatru şi cinema, o treabă la fel de forţată ca trimiterea – prea transparentă! – la Cina cea de taină, momentul în care Ipu, aşezat în centrul unei mese, îşi negociază moartea înconurat de mai-marii satului.
Cum ziceam, n-aş fi scris despre film dacă nu vedeam ieri la Mall următoarea formulă de promovare:
Da, finalul este controversat, pentru că actorul principal şi regizorul acuză producătorul că a ales formula de final fericit în care Ipu nu moare, deşi toată construcţia scenariului şi a personajului duce spre acest deznodământ. Ipu trebuie să moară pentru că altfel gaşca de Iuda nu mai e condamnată la viaţă iar Ipu rămâne blocat într-un purgatoriu fără opţiuni.
Dar m-a enervat felul în care s-a pus problema: “dacă nu vă place finalul scrieţi-ne pe adresa cutare”, ca şi cum spectatorul român o să vrea vreodată să omoare personajul principal, mai ales când acesta este interpretat de un actor popular, ca şi cum aceast final convenabil nu rezolvă dilemele pe care oricare le are când încearcă o manipulare mai mult sau mai puţin grosolană: dacă Ipu nu moare, fireşte că nu e nimeni vinovat de ceva, nu?! În fapt, cred că cei mai mulţi dintre spectatori se vor fi întrebat, la finele filmului, dacă Ipu rămâne sau nu cu averea!
Pe scurt, dacă sunteţi fani Depardieu, dar fani… cum să zic, mega fani!, mergeţi să vedeţi filmul. Dacă nu… Ipu nu moare! The End.
Intrebarea e: ce fac ei daca sunt multi care dau mail? Refac filmul cu alt final :))? Stii tu chestia aia: nu cere parerea despre ceva ce nu vei schimba!
nu vor da multi mail pentru ca nu se vor duce multi sa’l vada si, asa cum ziceam, nimeni nu vrea sa’l omoare pe depardieu…
d’asta m’a si enervat chestia aia, ca e ipocrita: “vezi, dom’le, lumii ii place finalul asta!”.
Problema cea mai mare a filmului nu este, cred, finalul (demn, de altfel, de un realism socialist nord-coreean) ci lipsa totala de profunzime si de subtilitate a “viziunii artistice”, nemaivorbind de nivelul de intelegere al creatorilor filmului, propriu unui adolescent proaspat picat la bacalaureat. Versiunea lui Depardieu nu mi-a placut deloc. Un Ipu oligofren si grobian, un fel de Obelix la pensie, nu cred ca face dreptate personajului nuvelei si al filmului original. O sa le sugerez un altfel de panou publicitar: “Cititi nuvela, vedeti filmul din 1971 si, daca aveti rabdare, incercati sa stati si pana la finalul filmului noistru”
pot sa’ti spun ca cel putin doi actori din distributie nu au citit nuvela.
mie mi s’a parut ok depardieu, iar felul in care l’a vazut regizorul pe ipu nu e vina lui. as fi acceptat pana si scaparile grobiene si, aparent, patologic idioate (care n’au punctat, da, la capitolul consistenta personaj) daca toata chestia avea un sens, o constructie.