Pot să-mi ţin spaimele şi isteriile într-o cutiuţă, bine ferecate, pot să-mi stăpânesc emoţiile, uneori în mod surprinzător chiar şi pentru mine. Le îngrop undeva, adânc, pe sistemul “o să mă ocup de asta mai târziu” şi fac ce e de făcut în momentele de criză.

Nu mă întrebaţi cum, că nu ştiu cum am reuşit să  mă autoeduc aşa, dar mi-a fost de folos sistemul ăsta în multe situaţii în care mi-am păstrat capul pe umeri în timp ce alţii bezmeticeau.

Azi am fost la spital pentru tata: o operaţie nu prea complicată, doar cu rahianestezie, din care a scăpat teafăr: când l-au adus la salon era alert, ba chiar a schiţat şi un fel de zâmbet când m-a văzut. La salon, însă, în nici zece minute, a făcut un soi de criză cardiacă, de s-a alertat tot personalul medical de pe etaj, cu tensiune, cu frisoane, cu dureri de piept.

Chiar şi în nebunia din jurul patului lui, mi-am păstrat calmul fără probleme – de altfel, înţelegeam foarte bine şi ce i se întâmplă şi ce medicamente îi pun în perfuzie şi de ce. Ba chiar nici decizia de a-l duce la reanimare până la urmă, pentru că în salon nu aveau monitor cardiac, nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul. M-am dat la o parte din calea medicilor şi am stat acolo, plantă, să-i las să-şi facă treaba.

Însă când unul din medici, “mâna a doua de la operaţie”, nici nu ştiu cum îl cheamă, îmi pare rău, s-a întors către mine şi mi-a spus, cu o voce blândă, liniştitoare, “O să fie bine”, culmea!, atunci mi-au dat lacrimile. Vezi bine, situaţia de criză era pe cale să se sfârşească, iar când vine vorba de tata nu sunt niciodată în stare să-mi pitesc emoţiile prea adânc.

În altă ordine de idei, echipa care a fost azi de gardă la ATI Panduri (etajul II) are toată recunoştinţa mea, nu atât pentru calitatea actului medical, care a fost, oricum, ireproşabilă, ci pentru calitatea actului de omenie: au acceptat tacit să rămân acolo, ca să văd eu cu ochii mei fiecare linie de puls şi să aştept ca tensiunea să se ducă în jos şi să se stabilizeaze la o valoare acceptabilă. Şi a durat aproape două ceasuri!

Nu plecam nici dacă mi-ar fi cerut să plec, dar am apreciat nespus că n-au făcut-o.

Share: