La Cluj, în ciuda vremii mohorâte, oamenii zâmbesc. Ieri, după ce am poposit un pic la TIFF Lounge ca să-i ascult pe Mihnea Măruţă şi Mihai Chirilov vorbind despre festival, filme şi alte bunătăţi, m-am plimbt un pic prin Piaţa Unirii ca să mă încarc cu zâmbete de copil şi, preţ de vreo trei minute, poate chiar trei minute şi jumătate, a fost şi un pic de soare.
La prânz l-am cunoscut pe Radu, unul dintre şoferii oficiali ai festivalului, care e voluntar la TIFF de patru ani. Îmi place că sunt toţi aranjaţi, îmbrăcaţi la cămasă albă şi foarte politicoşi.
Am fost curioasă să aflu cum e să conduci maşina oficială a festivalului – toate sunt Mercedes-Benz, modele apărute în acest an – şi dacă e schimbată atitudinea celorlalţi participanţi la trafic. Ei bine, se pare că excelenţa impune atitudini noi pe stradă, adică, da, primesc un fel de tratament special, “că nu se ştie cine e în maşină”, zice Radu, “şi ne dau prioritate, ne lasă să trecem”.
– E de la însemnele festivalului sau de la maşină?
– Cred că mai mult de la maşină, că scrisul nu e vizibil chiar din orice unghi. Şi-ţi fac loc, şi se uită cu admiraţie, aşa.
– Şi fetele?
– Şi fetele!
– Ce-ţi place mai mult la Mercedesul pe care îl conduci zilele astea?
– Avertizarea de la semnalizare mi se pare foarte utilă. Dacă tu vrei să faci dreapta sau stânga şi e o altă maşină prea aproape, ţi se atrage atenţia. Şi că e foarte confortabil. Când petreci mult timp în maşină, contează foarte mult.
Dacă nu ştiaţi, Mercedes-Benz e partener TIFF, anul ăsta fiind la cea de a şasea ediţie de colaborare, una care, iată, devine tradiţională.
N-am avut când să mă plimb cu maşina oficială încă, dar plănuiesc, mai ales că sunt curioasă cum se schimbă atitudinea celorlalţi şoferi în trafic. Chiar dacă aici, la Cluj, hărmălaia maşinilor pare întrucâtva mai ordonată. Adică vineri am primit prioriate, ca pieton, chiar şi de la o maşină de Bucureşti. Acasă trebuie să fac vreo câţiva paşi pe zebră ca să conving şoferii să se oprească! :)
Revenind la program, ieri seară am fost la castel! În Bonţida, despre care auzisem atâtea, la castelul Banffy, o minunată clădire, aflată acum într-un proces relativ avansat de dezintegrare (din păcate) pe un domeniu de vis! Înţeleg că se fac eforturi pentru restaurare – clădirea şi anexele o merită din plin! – dar, şi fără să ştiu suma necesară, îmi dau seama că e foarte mare, semnificativ peste capacităţile primăriei şi consiliului local al unei comune. Şi iar mă gândesc că, în loc să facem Catedrala Neamului, mai bine băgăm banii repectivi în astfel de castele şi locuri cu istorie, unele cu care chiar ne putem mândri şi care păstrează neamul mai bine decât orice mântuire opulentă!
Iazul de pe domeniu. Fotografia e invers pentru ca şi locul e pe dos decât ar trebui să fie, lipsit de strălucirea de odinioară.
Domeniul e mare, frumos, verde, castelul are toate şansele, dacă e refăcut, să atragă încă şi mai mulţi vizitatori decât până acum (am studiat cartea de onoare, normal!) şi mi se pare minunat că organizatorii TIFF s-au gândit să faca vreo câteva evenimente şi acolo, tocmai pentru ca oaspeţii străini ai festivalului (mulţi şi importanţi!) să ducă vestea mai departe.
Eu, una, m-am îndrăgostit de locul ăsta şi, dacă s-ar gândi cineva să organizeze nişte voluntariat cu muncă la renovarea castelului, măcar vreo săptămână şi tot m-aş oferi. E tare păcat să-l avem şi să nu fie!
Despre Blancanieves, filmul spaniol văzut aseară acolo, şi întâlnirea cu regizorul său, într-o relatare viitoare. Acum trebuie să grăbesc pasul către scurt metrajele româneşti. Şi, cu puţin noroc, spre un interviu. La Cluj azi e soare, ceea ce vă doresc şi vouă!