Ştiţi Pay It Forward, filmul? Un băieţel care are ca temă un proiect menit să facă lumea mai bună se gândeşte că dacă tu ajuţi pe cineva, care, la rândul său, ajută alte trei persoane, care, la rândul lor, ajută alte trei persoane, lumea va deveni mai bună.
Cred, cu toate resursele de încredere şi optimism pe care mi le lasă traiul în România, că singura soluţie pentru o lume mai bună e ca fiecare să devină un om mai bun. Când oricare dintre noi nu va mai avea ce să-şi reproşeze, onest, probabil că realitatea ar deveni tolerabilă.
Nu cu mult timp în urmă, un om fără adăpost din Boston a găsit o geantă cu acte, cash şi cecuri în valoare de 40.000 de euro. În loc s-o păstreze, s-a dus şi a predat geanta la poliţie, pentru ca proprietarul de drept să ajungă din nou în posesia ei, ceea ce s-a şi întâmplat.
Glen James
Glen James are peste 50 de ani, a lucrat într-un tribunal mai bine de un deceniu, după care a fost concediat, şi suferă de o boală a urechii interne care îi proviacă stări rele de ameţeală. Are fraţi, dar nu doreşte să-i împovăreze cu îngrijirea sa, se descurcă cum poate.
Cazul a fost mediatizat în presa americană, fireşte, Glen a primit şi felicitări publice ba chiar şi o diplomă sau ceva asemănător – suficient de ironic, mă gândesc, de vreme ce nu are pereţi pe care să o atârne. Cum ziceam, tam tam în presă, lume minunată, probabil mulţi care şi-au zis “Uite, frate, ce prost. D-aia e pe străzi, de cinstit! Aşa îi trebuie!”, şi cu asta, basta! Încă o ştire!
Impresionat de gestul lui Glen, un alt american, Ethan Whittington, a postat pe o platformă de crowdfunding povestea, cerând oricui doreşte să doneze pentru ca Glen să aibă o viaţă mai bună decât aia de pe străzi. Şi americanii au donat. Sume mici, în general, 10, 20, 50 de dolari, dar au fost peste şase mii de oameni care au făcut asta. În 22 de zile s-au strâns peste 150.000 de dolari, iar Glen îşi caută acum o locuinţă.
Facem şi noi ceva? Hai că putem!
Da, îmi place istoria asta. E un exemplu despre ce poate să ţi se întâmple când faci lucrurile corect şi îi inspiri şi pe alţii să ajute, poate chiar pe tine. Aş fi scris oricum despre asta, în speranţa că o să dea unora teme de gândit, dar scriu acum şi ca un argument pentru a vă îndemna, pe toţi, să donaţi pentru Dăruieşte Viaţă via Bursa Binelui, pentru achiziţionarea unor aparate necesare radioterapiei.
Le cunosc pe cele trei doamne de la Dăruieşte Viaţă şi, nu cu mult timp în urmă, am intrat într-o secţie de oncopediatrie. Am vorbit atunci mult cu doamna prof. dr. Margit Şerban (interviul cu dânsa aici), cea care face minuni pentru copiii bolavi de cancer (şi nu numai) la Timişoara. Mi-a spus că de departe cel mai greu lucru pe care îl are de făcut e să spună vestea despre boală copiilor şi părinţilor şi că e cu atât mai nedrept cu cât afară şansele de vindecare pentru aceşti copii sunt 80%, iar în România, deşi nu e nimic ce nu se poate face, la fel ca afară, şi aici, şansele scad cu 20-30 de procente. Fiindcă nu sunt bani.
Aceste jucării au fost ale unui copil. Acum stau într-un pat gol. Prea curând, o să vină un alt pacient.
Dacă fetele de la Dăruieşte Viaţă strâng, până pe 16 octombrie, 5.000 de euro, BCR le dublează suma. Acum au cam 3500. Nu ştiu ce să vă spun mai mult ca să vă conving. Poate doar că nici o donaţie nu e prea mică, aşa cum v-am povestit mai sus. Deci, iată: NICI O DONAŢIE NU E PREA MICĂ!
PS pe Bursa Binelui sunt mai multe proiecte. Eu am ales să ajut Dăruieşte Viaţa, pentru că ştiu ce înseamnă bătaia cu cancerul. Voi, însă, puteţi alege alte proiecte. Orice, doar să donaţi!
Leave a Comment