Se dă următoarea situaţie: compania X, care vinde produsul Y, are o campanie umanitară. Pentru fiecare produs Y vândut, compania donează o sumă considerabilă destinată unei cauze umanitare, una gravă, care are nevoie de o rezolvare urgentă şi care nu poate veni din altă parte decât ca urmare a acestei campanii.
Dar se întâmplă că produsul Y s-ar putea să aibă o problemă la un lot, nu se ştie care, şi e posibil ca unii dintre cei care îl consumă să sufere, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, un disconfort minor perfect tolerabil şi care poate avea o sumedenie de alte cauze: o mică durere de cap, să zicem.
Dacă anunţă problema, compania trebuie să retragă tot produsul Y de la vânzare şi, prin urmare, cauza umanitară respectivă s-ar transforma, cu siguranţă, într-o catastrofă.
Ce ar trebui să facă compania? Să mintă, având în vedere cauza bună, sau să spună adevărul?
Să spui minciuni în comunicatul de presă legat de activitatea companiei, de dragul de a avea acoperire în media, e nu doar lipsă de etică şi ci o idee proastă fiindcă, mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la iveală, iar atunci lumea o să fie furioasă nu doar pentru minciună ci şi pentru (încercarea de) manipulare.
Relaţia între comunicatori şi jurnalişti se construieşte, ca şi încrederea, în timp. Din pricina bugetelor scăzute şi de-o parte şi de cealaltă, misiunea ambilor parteneri e cu atât mai dificilă în ăste vremuri, iar un comunicat de presă cu informaţii false care se vrea un “stunt” de PR nu facilitează deloc această relaţie, ba dimpotrivă. Şi nu ştiu cum treaba asta nu e “crystal clear” pentru cei din domeniu.
Pe cei cărora toată povestea de ieri li s-a părut o glumă reuşită, iar aruncarea ideii de comunicat de presă în derizoriu (fie şi vremelnic) o farsă drăguţă, îi invit să se gândească la următoarea companie care are de anunţat pe bune o schimbare de management, de acţionariat, o preluare sau listarea la bursă, apoi la comunicatorul care o să fie nevoit să spună, de câteva zeci de ori, “Nu e o minciună!” şi totuşi să fie luat la mişto.
Iar de-acum se poate întâmpla oricui. Pentru că lui Petrică i s-a părut amuzant să strige “Lupul!” – ce glumă bună!
Leave a Comment