Nu mai ţin minte exact când am devenit prea adult ca să mă mai încânte perspectiva unui peisaj urban înnămeţit. Cert e, însă, că această toamnăiarnă lungă, fără precipitaţii fulguite, fără vânt şi cu temperaturi foarte prietenoase, a fost exact pe gustul meu şi al botinelor mele preferate, care au talpa netedă mai ceva ca-n palmă!
Prin urmare, perspectiva codului galben şi, mai apoi, portocaliu, prevestit (de) vineri n-a avut darul să mă bucure… deşi fulguiala de dimineaţă, cu fulgi mari cât petalele de ghiocel, m-a făcut niţel să ţopăi ca un copil. Însă pentru doar vreo 10 secunde, sau cât am făcut între taxi şi intrarea în clădire. În restul zilei, perspectiva nămeţilor a rămas neplăcută.
Şi tot neplăcut a fost şi drumul către casă, vineri. Biroul nu e departe, afară era deja urgie, pe stradă şi pe trotuar toată lumea patina deja şi, pentru impresie artistică, eu nu doar că aveam botine cu talpa netedă ci şi un palton larg, numa’ bun când te suflă vântul. Tare. Pe alocuri jur că n-am avut control asupra direcţiei, aşa cumplit a fost!
Sâmbătă m-am îmbrăcat cu echipamentul cu care m-aş duce la schi, plus un hanorac şi minus clăpari, şi am mers până la farmacie şi la piaţă, cu gândul să-mi iau câteva necesare şi să nu mai ies până luni. Sau până vine primăvara – asta ar fi fost şi mai bine! Chiar şi cu două plase pline, vântul aproape că te lua pe sus şi au fost momente în care nu se putea înainta. Am stat cuminte în casă, administrativ, mai un serial, mai ceva de lucru, mai un telefon şi priviri din ce în ce mai îngrijorate aruncate pe geam. Viscolul nu părea să se liniştească.
Duminică dimineaţa, însă, peisajul era alb, vorba aia, ningea ca în poveşti şi nici un fir de vânt nu tulbura fulgii. Mi-am văzut de treabă şi de plan, adică să nu ies. Dar pe la vreo două şi ceva, chiar în timp ce fierbeam apa pentru (încă) un ceai şi priveam visătoare pe geam, mi s-a făcut un chef de parc şi pomi încărcaţi de zăpadă. Am stat un pic să-mi treacă, da’ nu mi-a trecut, aşa că am ieşit.
Era atâta linişte şi bine că am prestat pasul ştrengarului către micul parc de peste drum, după ce am escaladat nămeţii care, inevitabil, blochează pietonii pe trotuar, de la un capăt la altul al străzii. Am făcut pârtie pe alei şi m-am jucat cu două fetiţe mici şi căţelul lor, Teddy. Am făcut şi un înger de zăpadă – prima dată, cred – şi a fost atât de bine, o bucurie simplă, ca în copilărie.
Ştiu că de mâine redevin adult, supărat pe ger, trafic şi incapacitatea autorităţilor ca lucrurile să se desfăşoare cât de cât normal, în ciuda zapezii, dar şi pe nesimţirea celor care aşteaptă să vină primarul (în persoană!) să le cureţe zăpada de pe maşină, de pe trotuar.
Dar până mâine mai e un pic!
Ha ha, bucuria copiilor in zapada e contagioasa!
daaaa, chiuiau alea mici de numa’ :)