Azi, în piaţă, fără să-mi dau seama, era să mă bag în faţa unui domn în vârstă, care, la celălalt capăt al tarabei cu fructe, încă nu ştia ce să ia. După ce l-am observat, m-am retras cuminte, la coadă. A ales patru pere, nu prea mari, le-a întins vânzâtoarei, să i le cântărească, şi se apucase să desfăşoare plasa veche de cârpă, pentru a le băga acolo.
Ceva legat de tristeţea bătrâneţii, poate amintirea părului din curtea bunică-mii, pe care tata l-a tăiat ca să facă loc unei terase, gândul la Darly, care e mereu prezent într-un colţ de minte, toate astea m-au făcut să-l rog să-mi permită să plătesc eu pentru perele dânsului.
Cu o uşoară reţinere, a acceptat şi mi-a întins o mână tremurândă: Vreau să vă mulţumesc. Să ştiţi că eu am scris nişte cărţi, aş vrea să vă ofer una în dar. I-am mulţumit şi l-am rugat s-o lase la vânzătoarea de la tarabă, când mai trece prin piaţă, iar eu am s-o găsesc acolo, cu siguranţă. Sunt veteran, domnişoară. Aviator!, adaugă. O să vă aduc cartea, dar nu mâine, că mâine mă internez. Eh, aşa e cu vârsta asta! Mulţumesc pentru pere!, mai zice, şi pleacă, nu înainte să se recomande: Mihai Pătru Firu. Pătru, repet eu, ca să fiu sigură. Da, era numele tatei, dar l-am purtat şi eu mereu.
Curioasă, când am ajuns acasă am căutat pe net. Ştiţi ce? Chiar e veteran, comandor, fost pilot de război şi comandant de escadrilă, şi m-am bucurat cu atât mai mult că m-a lăsat să i le iau. Nu cred că primeşte prea multe gesturi de recunoştinţă de la semenii lui!
Au fost cele mai bune pere pe care le-am cumpărat vreodată! :)
de câte ori îmi este greu în viaţa asta mă gândesc la genul acesta de oameni. oameni pe care regimul comunist a dori să-i strivească, le-a retezat carierele, i-a aruncat în închisori cu un regim de detenţie oribil, le-au fost confiscate casele, toate bunurile, rudele şi familia au fost hăituite etc … şi mă consider oarecum norocoasă. zilele trecute, un astfel de moşulet a dat o replică, într-un autobuz, care m-a marcat. o altercaţie de doi lei în care se expuneau păreri de tot soiul, cineva declamă, e sărăcie domnule şi astea ne-a luat minţile. moşuleţul meu se uită şi comentează, sărăcie, sărcie, dar de ce nu putem să o purtăm cu demnitate? ei bine, dacă ar fi să mă implic m-aş implica în programul ce priveşte protecţia socială, pentru unii ca ei, pentru copii care n-au nici o vină că doi tâmpiţi i-au adus pe lume şi pentru cei rămaşi fără servici şi unde statul crede că pot trăi cu 375 lei lunar. mă rog, frumos gestul tău. să nu uiţi să treci pe la tarabă şi să iei cartea. sunt sigură că vei afla lucruri interesante despre o lume de dinainte, despre suferinţe şi altele. nu ai ce pierde.
bineinteles ca o sa ma duc si am s’o iau daca va putea s’o lase – nu cred ca uita, dar cine stie cum e, cu batranetile astea!
nu cred ca domnul din poveste a fost din categoria celor striviti in inchisorile comuniste, dar nici nu cred ca e relevant asta.
in ceea ce’i priveste pe cei fara serviciu, 375 de lei ca sa arda gazul e destul. daca vrei sa muncesti, gasesti. part time, la negru, cumva, si tot gasesti, nu stai acasa pe banii statului. sorry, dar aici nu sunt taman flexibila.
din câte văd e născut în 1926, deci e un om format la vechea şcoală. toţi oamenii ăştia au suferit mai mult sau mai puţin. şi este relevant pentru că oamenii ăştia au ştiut să-şi păstreze o anumită demnitate orice s-ar fi întâmplat.
nu toţi oameni care beneficiează de acest ajutor social ard gazul sau vor să facă asta. discutăm de protecţie socială. şi, dacă am muncit 30 de ani, un exemplu, şi am avut nefericirea să ajung acolo de ce se crede că 375 de lei sunt suficienţi? eu una nu sunt de acord cu munca la negru. nu mi se pare în regulă. nu din cauza angajatorului ci din cauza statului care împovărează pe toată lumea cu multe biruri în loc să fie mai flexibil. decât multe taxe pe care toată lumea le eludează de ce nu mai puţine şi mai respectate? pe principiul că mai bine mai puţin de la mai mulţi decât mult de la unul singur.
pai da, statul pune biruri ca sa aiba din ce plati ajutoare sociale celor care nu sunt de acord cu munca intr’un fel sau altul. iar eu nu vreau sa platesc pe nimeni ca sa stea acasa.