Sunt – deja! – de patru zile la TIFF, un pic musafir și un pic mai mult parte din echipă. Văd mult mai puține filme față de câte mi-ar plăcea să văd, fac interviuri și reportaje, scriu, fac Q&A-uri și apoi mai scriu nițel.
Apropo de Q&A-uri, fac o paranteză mică:

E din nou acea perioadă din an în care Clujul îmbracă haine de sărbătoare cinematografică și tot centrul forfotește festivalier. Sunt aici pentru zece zile de filme și discuții despre industrie, articole, interviuri și Q&A-uri, dar, poate cel mai important, pentru a mă revedea cu oameni dragi pe care prea rar apuc sa-I văd acasă. Pentru că… agende și viață, știți cum e.

Anul ăsta, probabil dintr-o dorință de claritate într-un prezent tot mai tulbure, am căutat, mai mult ca niciodată, documentare. Să văd, să înțeleg, să știu.
Acum sunt la TIFF, deci vorbim despre două dintre cele prezentate aici, legate între ele prin Monica Lăzurean-Gorgan, implicată în realizarea ambelor proiecte. Este vorba despre Lemn și Acasă.

Printre filmele văzute la ediția asta de TIFF a fost și Aparatul de radio (Radiogram), o producție venită din țara vecină și prietenă cu nisipuri de aur și castravețitătă. M-am dus întru amintirea serilor în care la noi în bucătărie se asculta încet Radio Europa Liberă sau BBC la vechiul radio marca Gloria – nu știți voi!
Ar fi trebuit să fie cu/despre muzica interzisă a acelor vremuri, cu rocknroll și alte Wild Thing(s), dar cumva a fost și n-a fost.

La TIFF anul ăsta au fost câteva filme și documentare numai bune de ridicat și discutat aspecte aflate pe agenda publică – familia tradițională mai mult sau mai puțin fericită, homosexualitate, drepturi egale și, da, politici și politică. V-am povestit de The Party, o satiră chirurgicală care se ia și despre politica din UK, acum vorbesc de un documentar spaniol, Politica, manual de instrucțiuni (Política, manual de instrucciones), urmat, la TIFF, la ambele proiecții, de dezbmihnea ateri. Admit onest că, din motive pe care n-am să le fac publice aici, la prima dezbatere n-am stat. M-am dus, în schimb, ieri, la Casa de Cultură a Studenților, după proiecție, la discuția din seria TIFF Lounge cu Dacian Cioloș, Vlad Voiculescu și Mihnea Măruță.

Într-o lume atât care se străduiește atât de mult să fie și să impună political correctness-ul pe post de bun simț și empatie, să faci un film despre două nebune ar putea părea aproape lipsit de inspiratie, bașca trist, ???săracele de ele???. Doar că La Pazza Gioia nu e trist, iar Beatrice, una dintre cele două eroine, vorbește ca o contesă, cu toată politețea și manierele aferente. Mă rog, minus faptul că are obiceiul de a împrumuta lucruri. Irelevant!
Și, în definitiv, cam pe unde e linia aia care ne-ar putea despărți? Toți, vă promit, avem manii, fobii și ciudățenii de neînțeles pentru cei din jur. Toți!

Weekend la Castel e o tradiție TIFF care nu lipsește în nici un an din agenda mea. Întâi pentru că mi se pare spectaculos locul (castelul și domeniul de la Bonțida), da, chiar și după atâția ani de TIFF și EC, și apoi pentru că acolo organizatorii aleg mereu filme speciale. Anul ăsta, în prima seară, a fost vorba de Roar (1981), probabil cel mai periculos film făcut vreodată și, probabil, cel mai scump home-made, 17 milioane buget cu vreo 2 milioane încasări.

În același timp, e genul de film care azi n-ar mai putea fi făcut pentru că safety și alte sindicate.
Iar mie mi-a plăcut la nebunie toată producția, chiar dacă, fie vorba între noi, e o dileală maximă. Sau poate tocmai de-aia mi-a plăcut!

Pentru mine, orice film cu semnătura lui Tarantino vine la pachet cu niște așteptări mari. Îi ador umorul și cinismul, ideile, risipa de vopsea roșie, grăuntele de țicneală care te fac să-i urmărești filmele, iar și iar, fără să te plictisești.

Am văzut The Hateful Eight aseară, la invitația Forum Film și nu gasesc nici un motiv pentru care cineva să nu-l vadă, mai ales dacă regizorul e printre preferații săi. Pe mine, una, nu m-a dezamăgit, dar, ca să fiu onestă, nici nu ajunge în Top 3-ul personal cu filmele lui Tarantino. Sau, cum zice The Guardian, hard to hate but tough to love.

Are o voce inconfundabilă dar, dincolo de asta, o energie pe care nu poti decât să o admiri. Este implicată în nenumărate proiecte care au, desigur, în mare parte, legătură cu filmul, dar este și președinte onorific al Fundației Vodafone, scrie, are emisiune la radio, prezintă evenimente, jurizează și face selecții pentru festivaluri iar în organizarea unora chiar se implică!
Nu cred că mai există altcineva cu această descriere, dar, în caz că n-ați recunoscut-o, e vorba de Irina Margareta Nistor.

L-am văzut duminică, în varianta 3D, și, ca să nu existe nici un dubiu, îl recomand. E un film mișto, bine făcut, bine jucat. Dar, dincolo de toate astea, nu poți nega că e un spot de două ore și 22 de minute pentru NASA și, mai mult, îți mai arată și că ???science geeks??? pot fi la fel de cool ca un Matt Damon bine lucrat.

Deci nu, anunțarea descoperirii apei pe Marte chiar în perioada lansării filmului NU a fost o coincidență ci doar o parte a unei campanii foarte bine executată.