Planul era o acoperire mai amplă a Oscarurilor anul ăsta, dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu mana ruptă și aproape inutilizabilă la scris, așa că, înainte de premii, o să fac o trecere în revistă a principalelor șase categorii, cu favoriții mei cu tot. Mă rog, acolo unde-aș putea alege, ca sunt categorii la care simt că ar fi pur și simplu nedrept să am un favorit sau altul!
La categoria Cel mai bun film se întrec doar opt nominalizări, chiar dacă era loc de zece, potrivit regulamentului Academiei. Unii spun ca poate Interstellar ar fi putut fi pe lista, dar mie nu mi se pare că avea de ce să stea lângă celelalte, deci e bine cum e!
American Sniper e un film de propagandă a minunatei armate americane făcut după o poveste adevărată! Cum ne ducem noi ca băieții să facem bine pentru popoarele alea care trăiesc vai mama lor și încercăm să fim umani, și ei trimit la luptă femei și copii care explodează, oameni nebuni care trebuie opriți! Pas!
Selma – am încercat să-l văd de vreo trei sau patru ori. N-am putut rezista mai mult de 20 de minute. Nu știu dacă asta e grăitor pentru al’cineva în afară de mine, dar din punctul meu de vedere n-are cum să fie un candidat de luat în seamă la premiu.
The Theory of Everything e un film despre Stephen Hawking dar de fapt e despre nevasta lui, Jane, că e făcut după cartea în care ea povestește despre căsnicia lor. Și, de fapt, nu e nici despre ea fiindcă e despre el, că doar el e celebru, nu ea! Am avut așteptări mari dar care s-au ofilit cu ceva timp înainte ca filmul să se termine. Sper să nu câștige!
The Imitation Game – Da, mă, Benedict Cumberbatch ar fi făcut un super rol dacă nu semăna cam mult cu Russell Crowe, dacă scenariștii/producătorii/regizorului nu l-ar fi redus la un personaj autist și homosexual, de parcă asta conta!
Whiplash e unul dintre cele patru nominalizate care mi-au plăcut mult, dar pe lângă jocul lui JK Simmons și partea de la final, trebuie să admit că nu e material de Best Movie. Rămâne, totuși, un film pe care îl recomand oricui vrea să facă performanță (într-un domeniu artistic, dar nu neapărat) pentru a înțelege că nu se poate fără sacrificii. Și, de fapt, îl recomand oricui. Probabil o să vreți să-l bateți pe JK Simmons dar dacă vi se întâmplă asta, e semn bun: omul a ajuns la voi!
Ei bine, de-aici încolo treaba devine complicată. Niciodată nu-mi amintesc să fi avut trei favorite la Best Movie, fiecare cu meritele lui, greu de departajat chiar și într-un top subiectiv, cum e ăsta!
The Grand Budapest Hotel e genul ăla de film după care rămâi zâmbind pe scaun la cinema, bucuros că Wes Anderson și-a bătut capul și l-a făcut, convingând niște actori foarte talentați să i se alăture și pe Alexandre Desplat să facă coloana sonoră. Dincolo de scenariu și de istoriile personajelor care se împletesc perfect în film, este și povestea transformării continentului european. Mi-aș dori să câștige, dar nu o să se întâmple: e prea european. O să câștige, totuși, destul de multe dintre cele nouă categorii la care este nominalizat.
Birdman. Ei bine, Inarritu scrie și regizează un film căruia nu poți să-i reproșezi aproape nimic, și care te prinde și te ține acolo, de la început până la sfârșit, cu cadrele sale lungi, de uneori ai senzația că asiști la un spectacol de teatru. Iar potriveala Michael Keaton – Riggan Thomson/Batman – Birdman e desăvârșită și MK își va fi meritat cu vârf și îndesat Oscarul pe care sper să-l ia. În ciuda atâtpr superlative și aprecierilor absolut oneste, cumva simt un firicel firav de speranță că Oscarul va merge mai degrabă la…
Boyhood, pentru că e un film măreț. Nu neapărat pe motiv că a fost filmat vreme de 12 ani, chiar dacă doar acest lucru e o performanță în sine ci pentru că e un film în care oricine se poate regăsi cumva, chiar dacă povestea personală nu seamănă cu povestea personajelor. E filmul care-ți satisface curiozitatea cu care te uiți în mașinile celorlalți, la semafor, sau în apartamentele de la parter, sau pur și simplu la oamenii cu care te intersectezi aiurea, pe stradă, la metrou, la piață. Are, din punctul meu de vedere, o singură scenă cu adevărat memorabilă (Patricia Arquette când Mason jr se mută de-acasă) dar e un film care rămâne cu tine mult timp. Și de aia cred că merită Oscarul, fiindcă e altfel de cinematografie hollywoodiană și pentru că ar fi grozav ca genul ăsta de film, lipsit de glamour, să câștige. În felul ăsta s-ar putea să mai vedem și alte filme fără eroi mai spectaculoși decât suntem fiecare dintre noi în propriile vieți.
Posterele haioase de aici.
The Theory of Everything este favoritul meu. Pur si simplu superb.
In rest destul de multe dezamagiri: Boyhood ( in afara de tehnica de filmare pe care o foloseste ) nu impresioneaza cu nimic, Birdman este genul de film pe care fie il iubesti fie il urasti ( eu il urasc ), American Sniper este asa cum ai zis si tu: un film de propaganda iar Whiplash nu impresioneaza cu nimic!
Lupta se va da intre Boyhood si Birdman, iar cel mai probabil Birdman va reusi sa se impuna!