Am fost curioasă ce-i cu spectacolul ăsta chiar de când l-am văzut în program. Mă gândeam, inițial, nu știu exact de ce, că e un spectacol potrivit pentru scena din Piața Mare, dar a fost la Sindicate. Și n-a fost deloc rău, mai ales că ideea e foarte generoasă și propune o nouă formă de… (în lipsă de alt termen, o să-i spun) ???danspațiu???.
Dansatorii performează legați de corzi elastice, în așa fel încât amplitudinea săriturilor e mult mai mare, iar înfruntarea celor doi parteneri din tango se desfășoară și în aer, nu doar pe scenă.
Îmi imaginez că e foarte greu să faci coregrafia pentru tipul ăsta de dans, fiindcă presupune, așa cum ziceam mai sus, o altă dimensiune, dar Brenda Angiel a găsit cumva soluții extrem de ingenioase și seducătoare.
Nu mi-a plăcut că benzile de care erau legați dansatorii erau cumva prea vizibile și tăiau din poezie, că, cei doi sau trei sau mai mulți dansatori dintr-un act, nefiind mereu la același nivel, confruntarea specifică din tango nu a fost atât de puternică la fiecare dans și, în felul ăsta, mi-a lipsit puțin pasiunea. Nici fumul excesiv de pe scenă prea tare, ce-i drept, dar pot să-l înțeleg, fiindcă misiunea lui era taman să camufleze un pic corzile și, în felul ăsta, să ai senzația că dansatorii zboară. Și nici momentul seminud pentru că nu cred că pielea expusă echivalează neapărat cu pasiunea.
Dar nici una dintre cârcotelile mele de mai sus nu a știrbit, absolut deloc!, performanța dansatorilor și talentul coregrafei Brenda Angiel de a îmbina tradiționalul tango și modernul dans contemporan, iar asta mi-a plăcut la nebunie! Dacă adăugăm la asta faptul că eram, oricum!, sedusă de idee, experiența, cu totul, mai ales acum, că s-a mai așezat, a fost memorabilă!
Leave a Comment