Aseară am ieşit cu niste doamne la un pahar de apă plată cu lămâie şi poveşti despre alchimia interioară. Până pe la 1 am râs aproape fără întrerupere, şi încă am mai fi râs dacă nu se închidea locul în care ne aflam – ceea ce înseamnă că trebuie să reedităm momentul de-aseară, doamnelor!
La plecare, ne-am urcat toate patru într-un taxi, trei în spate, eu în faţă, că la Bucureşti, capitală europeană, nu se găsesc taxiuri ca’n New York/Sex in the City, na, să stăm toate patru în spate. I-am zis domnului conducător auto că dorim să mergm în El Grande Comandante şi nu trec 50 de metri că domnul ne spune cum că locul cu pricina este nici mai mult nici mai puţin decât “un cuib de draci”. Mă gândeam că zice aşa, la mişto, dar nu! A început să ne ţină o predică despre mântuirea sufletului prin cuvântul Domnului şi despre cum faci un lucru diavolesc atunci când dansezi.
Grijă mare la ficat!
Cele trei în spate râdeau muteşte de se prăpădeau, eu trebuia să râmăn serioasă că, deh, nu voiam sa-l fac pe om să se simtă aiurea. Nu mai spun că tot plafonul maşinii, mă rog, nu tot, dar tot ce vedea el din plafon era tapetat cu icoane şi crenguţe de busuioc, iar din apărătoarea de soare mă priveau fix nişte sfinţi, de-mi venea să-mi cer iertare si pentru ce nu făcusem!
Pe la Universitate am aflat că nu care cumva să acceptăm cardul de sănătate că, în baza lui, poiticienii află detalii despre ficatul nostru, de exemplu, şi, dacă ficatul e bun (al meu nu e, lăsaţi-l în pace!), imediat ţi se înscenează un accident şi eşti pa, şi-ţi iau şi ficatul!
Deci aveţi grijă, da? :)))
Leave a Reply