Asta a fost o săptămână grea, cu cele două extracţii de măsele şi un parinte operat, un To Do list lung cât o zi de post şi cu un mini eveniment la final, ca să fie cu de toate.

Într-una din zile, joi, cea mai nasoală dintre ele, mi-am scos stepperul pe balcon si, cu geamurile deschise, am “pedalat” acolo până la epuizare, până am simţit că mi se goleşte mintea de gânduri şi muşchii de orice urmă de energie – partea asta din urmă nici n-a fost aşa de complicată, cu mintea a durat ceva mai mult!

Mi-a fost drag de Timişoara de când ne-am întâlnit prima dată, pe peron, în gara oraşului. A fost, aşa, un sentiment de “O să iubesc oraşul ăsta” şi aşa s-a şi întâmplat, iar amintirile şi prietenii de-acolo au cimentat aceată relaţie la distanţă. Mă bucur, aşadar, când am drum spre capitala Banatului, iar când cu Timişoara Brands Tour cu atât mai mult, fiindcă oraşul avea să mă prezinte prietenilor săi, ceea ce, se ştie, e mereu important, chiar şi într-o relaţie la distanţă!

Ca să nu mai spun că şi drumul lung până acolo a fost plăcut, fiindcă Alex conduce bine, am făcut un popas în Sibiu, la Kontiki (cea mai bună ciorbă de burtă, ever!), unde ne-am revăzut cu Brylu, am constatat că se lucrează la Autostrada Transilvania chiar şi când plouă şi că, dacă ai muzica potrivită, nici un drum nu mai pare chiar atât de lung. Aşa că, de fapt, am ajuns chiar repede la Timişoara! :)

Pot să-mi ţin spaimele şi isteriile într-o cutiuţă, bine ferecate, pot să-mi stăpânesc emoţiile, uneori în mod surprinzător chiar şi pentru mine. Le îngrop undeva, adânc, pe sistemul “o să mă ocup de asta mai târziu” şi fac ce e de făcut în momentele de criză.

Nu mă întrebaţi cum, că nu ştiu cum am reuşit să  mă autoeduc aşa, dar mi-a fost de folos sistemul ăsta în multe situaţii în care mi-am păstrat capul pe umeri în timp ce alţii bezmeticeau.

Acum nişte ani, vreo şase, cred, am dat un interviu despre PR pentru o revistă glossy. Revista nu mai apare, dar am interviul ăla şi îl recitesc din când în când să văd dacă s-a mai schimbat ceva, nu atât cu mine, ci cu relaţiile publice, în general. Mare lucru nu prea s-a schimbat, tot ăla e rolul comunicatorilor, respectiv de management al reputaţiei companiei, brandului, persoanei, proiectului, instituţiei, evenimentului… And more!

Doar că trebuie să ştim din ce în ce mai multe despre din ce în ce mai multe şi, chiar şi atunci când ştim sau ar trebui să ştim ori se presupune că ştim şi se aşteaptă de la noi să ştim, unii dintre noi nu ştim!
(e ok, nici nu mi-am propus să fiu prea subtilă!)

Ştiu că toată lumea a ascultat P.O.H.U.I. şi că multora le place. Mie mi-a trebuit un drum dus-întors la Timişoara (foaie verde de piper, să trăiască dom’ şofer…i!, c-au fost doi: dom’ Hoinaru şi dom’ Cismaru) ca să-mi placă, şi nişte chestii personale legate de diverse halate albe ca să-mi fie chef s-ascult, acum, piesa asta.

Habar n-am ce va să însemne pohui ăsta în capul celor de la Carla’s Dreams (în al Innei nici atât!), dar, în accepţiunea mea proprie şi personală, acu’ mi-e un fel de pohui. Şi nu-mi place.

Cred că o să-mi pun nişte vin şi nişte muzică. Şi, vorba Oltei, o să mă gândesc la astea mâine.

PS era bună nişte ploaie!

Premiile Pulitzer sunt oferite în jurnalism, literatură şi muzică încă din 1917, iar de competiţie se ocupă cei de la Columbia University. Dincolo de faimă (chiar şi nominalizarea e o reuşită!), premiul pentru 20 din cele 21 de categorii vine însoţit de un cec de 10.000 de dolari, iar câştigătorii categoriei “Serviciu public în Jurnalism” primesc şi o medalie de aur.

În fiecare an, sunt selectaţi 103 juraţi pentru a decide nominalizările şi pe cei 21 de câştigători, juriile fiind formate şi cinci sau sapte membri. Iar câştigătorii din 2013, anunţaţi cu puţin timp în urmă, sunt…

Later edit: tocmai începusem să scriu articolul, când au venit ştirile despre exploziile din Boston, şi l-am lăsat baltă. Sunt sigură că, anul viitor, cel puţin unul dintre materialele scrise noaptea trecută, o să ia un Pulitzer.

Mi se pare incredibil ce se întâmplă la Boston şi faptul că cineva are o minte atât de bolnavă încât să pună bombe la un eveniment sportiv (sau oriunde, dar, cumva, mi se pare şi mai mişelesc la un eveniment sportiv), unul dintre cele mai mari maratoane din lume, dacă nu chiar cel mai mare.

Două bombe au explodat la Boston astăzi, iar numărul victimelor se ridică, potrivit unor surse neoficiale, la 63  peste 100 de persoane din care trei au decedat deja. Se estimează că numărul participanţilor şi al spectatorilor la eveniment e în jur de 500.000, celularele în zonă nu prea au avut semnal, astfel că pot doar să-mi imaginez îngrijorarea celor care au pe cineva drag în zonă. Exploziile au avut loc lângă linia de sosire, fix în zona în care erau instalate presa şi toate camerele de filmare, pentru un impact maxim.

Am fost destul de ocupată cu lucruri reale în perioada scandalului cu aflatoxină de-acum o lună însă, chiar şi aşa, tot am observat că presa a tratat subiectul cu aceeaşi dorinţa de informare, decenţă şi responsabilitate ca în cazul muşcăturilor de văduva neagră (da, sunt ironică!), iar autorităţilor le-a păsat să informeze populaţia fix cât le pasă de fiecare dată, adică mai spre deloc.

Drept urmare, populaţia a reţinut doar “produse lactate” şi “cancer” în aceeaşi frază, motiv pentru care s-a lipsit de o sursă considerabilă de calciu. Şi nu e nevoie, cred, să vă povestesc despre importanţa unui nivel optim de calciu în organism, nu?

E prima dată, cred, când nu scriu patru zile pe blog şi, admit, nu sunt mândră de mine! Nici măcar nu-mi caut scuze – aş putea chiar să găsesc unele, dar n-o fac, fiindcă, deşi a fost mereu acolo un pitic care-mi zicea “Nici azi n-ai scris”, Timişoara Brands Tour a fost aşa de intens şi de fain încât vocea piticului să nu se audă prea tare. Sau prea des!

Festivalul Internaţional de FIlm NEXT e unul dintre acele evenimente considerate neeligibile pentru nasul subţire al ICR-ului, spre deosebire de o manifestare de adâncă respiraţie culturală numită Udatul Nevestelor, aşa că nu vă puteţi aştepta, de la NEXT, decât la chestii faine şi foarte faine.

Partea rea e că se întâmplă la Bucureşti când eu o să fiu la Timişoara, partea bună – pentru cei rămaşi în Capitală – este că începe astăzi şi ţine până duminică, pe 14 aprilie, la Corso şi la Studio. Partea şi mai bună e că sunt câteva proiecţii în cadrul Festivalului şi la Iaşi, Cluj şi Braşov – verificaţi programul.