Acum trei săptămâni, Kate Middleton şi bărba’su, William, s-au dus şi ei în vacanţă, cum se duce tot omul, în Aix-en-Provence, că e un loc frumos! Pe o proprietate privată cu aer princiar, doamna ducesă a făcut plajă topless iar nişte fotografi i-au făcut poze. Pe care, poze, au încercat să le vândă. În Marea Britanie n-au reuşit (ori e super disciplină, ori ăstora chiar le place tânăra familie regală!), dar au reuşit în Franţa, la revista Closer, care le-a şi publicat, urmată de o publicaţie italiană. Ambele reviste îi aparţin lui Silvio Berlusconi.

Săptămâna trecută, cei de la revista BIZ au mai făcut o năzbâtie cum numai ei ştiu, una de bine, se înţelege, adică,  împreună cu Unlock Market Research, au lansat Topul celor mai puternice branduri româneşti. Studiul s-a făcut pe un eşantion de 1200 de persoane, iar în cercetare s-a ţinut cont de investiţia de încredere şi afectivitate a consumatorilor, şi nu de indicatorii financiari.

Înainte să văd clasamentul, m-am gândit şi eu care ar fi brandurile româneşti care mi-au dobândit încrederea, dar şi care au confirmat-o în timp. Şi m-am tot gândit, fiincă, aparent, nu sunt top of mind mărci preferate! Oricum, aş zice clar că Farmec e una dintre mărci – ei fac diferenţa între Farmec şi Gerovital, şi e corect aşa, pentru că sunt două branduri diferite, dar pentru mine, acum, şi Gerovital e tot Farmec, de vreme ce compania a cumpărat marca.

Ca să ştiţi, pasajul meu preferat din Lorelei e “Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte”, şi mi-a plăcut de când am citit prima dată cartea.

De aproape trei săptămâni curăţ, albesc şi ordonez ce e în jur, reconstruindu-mi universul. Şi pe mine. Nu fug de nimic, pur şi simplu (re)aşez lucrurile. Am ajuns la detalii, micile detalii din fiecare casă, şi am dat iama prin cutiile în care păstram mici nimicuri, momente, amintiri. Au rămas mai puţine cutii. Cred, sper să termin totul până dumincă, dar e prima dată în timpul ăsta, de ceva timp, de fapt, când e linişte şi e bine.

S-a topit sarea. Dansăm?

:)

Acum nişte ani, când am conceput primul comunicat despre concertul Billy Idol la noi, am scris doar atât: “Comunicat de presă: Billy Idol vine la Bucureşti. Gata”, pentru că nu era nimeni care să nu-l cunoască pe artist. Mă rog, ulterior am dat şi nişte detalii, totuşi! :))

Mi-am amintit de asta pentru că, de vreo lună de zile, dacă nu şi mai bine, nu cred că mai e cineva care să nu ştie că e un film, Despre oameni şi melci, că e cu Dorel Vişan, Monica Bârlădeanu, Andi Vasluianu şi alţii (remarcat Clara Vodă şi Andreea Bibiri), că e făcut de Tudor Giurgiu şi că e, evident, un film românesc. E cineva? Nu şi nici nu mi-am închipuit asta. Aşa că, întocmai ca atunci, cu Billy Idol, aş putea să vă spun doar că de azi îl puteţi vedea în cinematografe şi basta! În rest, sigur ştiţi câte ceva, fiindcă Despre oameni şi melci are parte de cea mai amplă campanie de promovare făcuta la noi pentru un film românesc. Sau pentru un film – am citit pe undeva ca valoarea campaniei ar fi cam de o sută de mii de euro, dar eu ştiu că e mai mult.

Cum ar fi să n-ai absolut nici o legătură cu televiziunea, dar să dai un interviu, un singur interviu, şi să ţi se propună, apoi, să prezinţi o emisiune?! Pentru unii s-ar putea să fie (încă) un vis, dar pentru Adrian Măniuţiu, un economist de 33 de ani, soţ şi, de curând, tată, e un fapt care a devenit realitate. Şi când te gândeşti că, la început, nici măcar nu a vrut să se ducă la interviul ăla!

Adela Rogojinaru nu mi-a fost profesoară dar îi cunosc lucrările şi renumele o precede. Un dascăl, spun cei care o cunosc, dăruit, cu drag de materie şi de studenţi, un profesor care a predat comunicare multor viitori profesionişti: în jur de două mii de studenţi i-au trecut prin mână la Universitatea Bucureşti.

Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.

Astă seară, în timp ce-mi puneam casa la loc (sunt aproape gata cu revoluţia) am dat de nişte casete audio pe care le am… cred că de prin vremea liceului. O caseta fără carcasă, fără nici un semn în afară de o dungă roşie trasă cu lac de unghii, pe care am găsit piese latino de prin secolul trecut, un Best of Cindy Lauper (prima casetă pe care mi-am cumpărat-o din banii mei), coloana sonoră din Dirty Dancing şi Timpuri Noi – Unplugged. A fost o bucurie să le reascult pe toate şi, pentru aducerile aminte din vremuri trecute, am căutat pe net Sweet Little Number, unul dintre cântecele de pe Good Morning, Mr. Blues al lui AG Weinberger & The Blues Machine.

La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!

Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.

De vreo trei zile cel puţin încerc s-ajung să scriu (şi aici, nu doar pe reţelele sociale) de UnderCloud, festivalul de teatru independent ce are loc, începând de lunea asta care a trecut şi până joia viitoare (13 septembrie) la Muzeul Ţăranului Român, convenabil găzduit, aşadar, aproape de Piaţa Victoriei.

UnderCloud e organizat de D’AYA, compania lui Chris Simion, îl are ca Preşedinte onorific pe Andrei Şerban şi, începând de la această ediţie, există şi o competiţie între spectacolele din Festival – deşi asta e, probabil, un aspect mai puţin important.