L-am întrebat pe Cristi Manafu, ca răspuns la mulţumirile lui către participanţii de la Webstock 2012, cum vede el, ca organizator, Webstock, cum a crescut, în ce direcţie se duce şi cum o să fie în viitor, iar Cristi mi-a răspuns, şi apreciez foarte tare asta cu atât mai mult cu cât azi e duminică şi, mai mult, mi-a zis că plănuia să scrie toate lucrurile astea pe blogul lui…! Aşadar, citiţi despre Webstock: trecut, prezent şi viitor.

Îmi place Webstock şi îmi place energia lui Cristi şi a echipei lui de a creşte evenimentul ăsta la fiecare ediţie, an de an. Îmi place că sponsorii se implică nu doar cu nişte bani şi nişte bannere la Marriott ci caută soluţii creative de interacţionare cu participanţii – vezi tastatura din doze de bere, cafelele google-ite şi twitter-ite, scaunele de masaj, portretele şi toate celelalte surprize – felicitări celor care au căutat şi găsit soluţii de a fi prezenţi în mod interactiv, original.

Program super încărcat pe finalul ăsta de săptămână, cu petreceri, ieşiri la aer şi, desigur, cu Webstock, unul dintre cele mai aşteptate evenimente anuale ale industriei de comunicare online. Dar asta numai după ce o să-l serbăm cum se cuvine pe venerabilul Mr. Daniel’s. Jack Daniel’s, într-o petrecere de poveste cum numai el ştie să facă!

Deşi am păţit-o plenar din pricina unei parole de gmail, securitatea informatică nu a fost nicicând printre preocupările mele. Am windows cu patalama si am folosit security-ul lor până când în laptopul meu s-a strecurat un ceva rău care ameninţa cu prăpădul! Am pus un antivirus, de urgenţă, şi am scăpat, numai că antivirusul ăla îmi bloca outlook-ul fix când îmi era lumea mai dragă şi, odată cu el, tot sistemul, de nu mai mergea nici restart altfel decât din buton, cu forţa. Necâştigător.

Aproape furioasă, am comentat pe twitter că mă enervează acel antivirus şi că l-am dat jos din computerul meu! Foarte curând după, am primit un mail de la Ionuţ (Premium PR) în care îmi propunea să încerc un alt antivirus, Kaspersky. Am apreciat că a fost pe fază, am mulţumit frumos, dar nu am descărcat produsul până când un alt “ceva rău” a aterizat în computerul meu şi mi-a blocat mai tot!

Ştiţi deja, am mai scris printreranduri, că toamna e anotimpul meu preferat, anotimpul în care mă plimb prin Bucureşti, prin parcuri, ori pe străzile cu case vechi şi copaci bătrâni, ca să mă împrietenesc din nou cu oraşul. După câteva luni de vară toridă, un strop de răcoare e binevenit iar lumina caldă filtrată de frunzele colorate îmi încarcă bateriile. Şi, uneori, mă însoţeşte şi muzica, leneşă, poate un Nouvelle Vague, poate Igor, că se potriveşte.

Niciodată nu m-am gândit cum ar suna, aşezată pe un portativ de raze târzii de soare, muzica frunzelor care cad din copaci alergate de vântul uşor de toamnă şi nici nu mi-am imaginat că ar exista o compoziţie la pian care ar putea să-mi deseneze în minte exact un tablou similar cu asta:

În România, educaţia e un subiect dureros, fie că vorbim despre cea formală, în şcoli, fie că discutăm despre educaţia pe care fiecare o avem de acasă şi care, de multe ori, din păcate, teoretic e perfectă dar în practică lipseşte aproape cu desăvârşire, şi nu cred că e nevoie de exemple pentru oricare dintre cele două variante.

Săptămâna trecută am fost la Sinaia, pentru a participa la o întâlnire cu actori importanţi din mediul nonguvernamental (şi nu numai) care au proiecte axate pe educaţie în general, cu accent pe educaţia romilor, acolo unde riscul de abandon şcolar e mai pronunţat.

Am aşteptat cu nerăbdare acest al treilea concert al lui Leonard Cohen în România – probabil şi ultimul, dacă e să luăm în considerare vârsta-i înaintată – şi nu am fost dezamăgită decât, poate, puţin, la final, fiindcă nu a cântat “tradiţionalul” Closing Time, cântecul meu preferat din repertoriul maestrului.

Ca de obicei, concertul a început la fix, Mr. Cohen nu a întârziat, spre deosebire de publicul său – nu o să pricep niciodată de ce spectatorul român nu învaţă odată să respecte artiştii şi pe ceilalţi spectatori! Am reuşit să ignor foiala, totuşi, chiar dacă în faţa mea (am stat în primul rând) s-au găsit mereu nişte unii care să treacă, eventual să se şi oprească preţ de o fotografie. Cine mănâncă hot dog la un concert Leonard Cohen?!

Dincolo de pereţii albi care nu mai erau albi, unul dintre motivele pentru care m-am apucat de revoluţia din propriul apartament, a fost cantitatea mare de chestii adunate peste ani, şi pe care nu le mai foloseam. Reviste vechi, multe haine!, desktop perfect funcţional, cursuri vechi, bibliorafturi cu monitorizare de presă, rapoarte… cam tot ce se adună într-o casă. Am scăpat, de cele mai multe dintre ele, şi, imediat ce o să salvez datele din el, o să dau şi fostul computer, cu unitate centrală şi monitor cu tot – o prietenă mă ajută să ajungă la nişte copiii care s-ar bucura de el, dar dacă aveţi alte propuneri…

În 2008, când JN a împlinit 15 ani, l-a adus, pentru prima dată la Bucureşti, pe minunatul Leonard Cohen. Iniţial, concertul ar fi trebuit să fie în vară dar a trebuit să-l amânăm până pe 21 septembrie, chiar de ziua trubadurului canadian. Aşa s-a nimerit!

Într-un studiu realizat de Fundaţia Soros se arată că jumătate din adolescenţii români cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că s-au născut DUPĂ ce vremurile cu pricina erau apuse şi că habar n-au cum era, de fapt, pe vremea lui Ceauşescu, altfel decât de prin filme sau de la părinţi şi bunici.

Sigur, pe vremea copilăriei comuniste cred că ne distram dacă nu mai bine, măcar mai autentic, dar de aici şi până la “era mai bine atunci” e o distanţă periculoasă pe care tinerii de azi o parcurg cu infinit mai multă dăruire decât în cazul materiei de studiu pentru Bac!

Nu am citit studiul (nu e pe site-ul Fundaţiei) dar cred că motivele acestei dubioase nostalgii sunt legate cumva de siguranţa unui job, a unei locuinţe, de siguranţa faptului că e acolo cineva care-ţi asigură o pâine şi un acoperiş. Dar ce gust are pâinea şi ce preţ are acoperişul?! Păi… să vedem!