Trebuie c-am fost puţin nebună când m-am apucat, de capul meu, să fac un soi de şantier în casă, când, ultradecisă, l-am sunat pe S. şi l-am rugat să meargă cu mine să iau vopsea, trafaleţi, amorsă, mânuşi şi tot ce-i mai trebuie meseriaşului ca să zgrăvească una bucată sufragerie şi, deşi nu era în plan, una bucată bucătărie – urmează un hol mic şi baia – dacă nu cedez până atunci.

Mi-e dragă toamna, e anotimpul meu preferat, cel mai blând şi mai colorat. Toamna cu noi începuturi, cu teatru, cu proiecte, toamna cu serile petrecute cu prietenii la o cană cu must, toamna când zâmbeşti cu gândul la nopţile verii, toamna…

Conform tradiţiei, prima zi din septembrie e cu Igor :)

Şi a fost şi concertul Red Hot Chili Peppers în România, primul de pe noua Arenă Naţională, şi a fost bine, cu super atmosferă, fără înghesuială, fără aglomeraţie! Nu ştiu cum au făcut organizatorii că, pe oricine am întrebat, a intrat fără coadă la porţi, fără nervi, fără probleme. Eu am stat în tribuna şi acolo barul a fost pe cash, cu cozi mai mult decât decente.

De auzit s-a auzit bine, mai rău la început, cu nişte efecte dubioase pe vocea solistului – niţel înfundat, parcă, oricum, neclar la vorbe! – dar ulterior a fost bine. Oricum nu m-am dus ca să ascult muzică de pe un CD ci să asist şi să particip la un eveniment: senzaţia aia de live nu se compară, oricum, cu nimic, iar zecile de mii de spectatori de aseară au făcut ca atmosfera să fie cu adevărat specială.

Azi am stat mai mult cu ochii pe pereţi, uimită întrucâtva că albul cel alb pe care zugravul îl aşezase acolo acum nişte ani, prin deceniul trecut, aşa, nu mai e taman… alb. Obişnuinţa ne schimbă şi percepţia culorilor, pasămite, că, dacă mă întrebai, eu zicem că-s albi! :)

De fapt, erau un fel de grej (pentru domni: grej e un amestec de gri cu bej), iar după spălat şi amorsat pereţii se apropiau de culoarea vântului turbat.

Da, ştiu, de obicei se zice că fugi de acasă, îţi iei lumea-n cap şi te duci. Ei bine, eu am să fug… acasă. Am tot fost plecată în ultima vreme, fără timp şi răgaz pentru mine, fără să mai am momentele mele de respiro şi m-am ferit – abil, recunosc! – de o serie de discuţii cu mine însămi şi decizii ce se cer luate. Poate chiar cu lista de Pro şi Contra, o să văd eu.

Aceasta este o scrisoare deschisă adresată domnului profesor Vasile Nicoară, director al Colegiului Naţional “Mircea cel Bătrân” din Constanţa

Domnule director Nicoară,

vă rog să-mi permiteţi să vă felicit pentru rezultatelele pe care CN “Mircea cel Bătrân” le-a obţinut la evaluarea naţională şi la Bac, fiind cotat ca cel mai bun liceu din judeţ şi în top 10 naţional. Mai mult, rezultatele elevilor dumneavoastră la Olimpiadele naţionale şi internaţionale vă fac, de asemenea, cinste.

Din această vară, însă, aveţi încă două premii cu care vă puteţi lăuda, şi anume cele obţinute de NOI, trupa de teatru a liceului, cu spectacolul “Visul unei nopţi de vară”, în cadrul Festivalului Ideo Ideis. Ştiu sigur că nu i-aţi văzut la Alexandria – au fost grozavi, apropo! – şi mai ştiu că nici nu-i ajutaţi suficient de mult, de aceea îmi propun să vă conving că merită un sprijin mai susţinut din partea dumneavoastră.

foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012

Poate n-aţi aflat, domnule director, că trupa NOI repetă într-o sală de clasă, cu băncile puse la perete, că repetă uneori chiar şi pe holuri, şi că nu prea au unde să joace, că şi-au plătit singuri taxele de înscriere în festival, că şi-au plătit singuri costumele, că au reuşit să obţină premii şi aplauze fără susţinerea serioasă a liceului din care provin. E chiar atât de greu pentru o instituţie de învăţământ cu rezultate atât de bune să sprijine un model demonstrat de educaţie alternativă?

N-am să vă vorbesc despre performanţă acum (în teatru, ştiţi, nu este vorba de medalii) ci de ceea ce înseamnă teatrul pentru elevii din NOI, exact aşa cum am aflat de la ei. Astfel, unora le-a schimbat opţiunea asupra viitorului şi acum se pregătesc pentru admiterea la Actorie, pentru alţii înseamnă mai multă încredere în ei, să asculte cu mai multă atenţie ce spun cei din jur, să fie mai deschişi, mai apreciaţi de prieteni, să nu le mai fie teamă de ridicol, să stea de vorbă cu oameni speciali la care nu ar fi avut acces altfel, să înveţe importanţa fiecărui cuvânt şi că există diferenţe mari în funcţie de felul în care îl rostesc – şi astea sunt doar câteva din lucrurile pe care mi le-au spus.

foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012

Sunteţi, din câte am auzit, un dascăl dăruit şi îndrăgit de elevi şi, sunt sigură, experienţa de director dar şi vechimea în sistem, v-au arătat clar că, aşa cum e acum, sistemul autohton de învăţământ nu este chiar cel mai bun – ca să folosesc un eufemism! – pentru dezvoltarea personală a tinerilor. Poate că învaţă carte, unii dintre ei, dar prea rar sunt învăţaţi să aibă curaj, să îşi asume şi să se descurce cu provocările vieţii, să-şi găsească locul pe harta propriei existenţe şi deveniri.

Aţi crescut şi educat generaţii întregi, oameni de nădejde, unii dintre ei, oameni care, de bună seamă, păstrează amintiri frumoase cu anii de liceu. Nu trebuie decât să-i căutaţi şi să-i rugaţi să susţină, atât cât poate fiecare, această trupă de teatru a liceului, una care, repet, vă face cinste. De asemenea, sunt sigură că aveţi contactele şi influenţa necesară pentru a convinge directorii teatrelor din Constanţa să ofere acestor tineri un spaţiu de joc în schimbul banilor pe bilete, asta ca să punem şi un preţ concret pentru bucuria de a sprijini o iniţiativă frumoasă a liceenilor constănţeni.

NOI merită din plin susţinerea dumneavoastră. A demonstrat acest lucru la Ideo Ideis şi o demonstrează în fiecare zi, prin simplul fapt că se încăpăţânează să existe, să gândească noi spectacole, decoruri, distribuţii şi, cel mai important, să-i ajute pe elevi să înveţe mai multe despre sine şi voi urmări cu drag evoluţia trupei de teatru a liceului pe care îl conduceţi.

Vă mulţumesc,

Un spectator al trupei NOI

N-am mai deschis TV-ul de vreo două săptămâni, că ori n-am avut timp, ori n-am avut chef. În seara asta, totuşi, pentru că am vrut să revăd Kung-Fu Panda, i-am dat drumu’ ca să mă amuz de aventurile ursului luptător, după care, plimbându-mă printre canale, am dat de OTV unde este transmisă conferinţa de presă a viitorului preşedinte al României – cel puţin aşa scrie mare pe ecran – iar cetăţenii telespectatori sunt invitaţi să fie ziarişti (!) şi să-i adreseze întrebări în direct. Fireşte, cu suprataxă.

Domnu’ Dan, că el e viitorul preşedinte, dacă nu v-aţi prins, discută vesel şi relaxat despre ciocoi şi alte categorii socio-politice, se plânge că el a cheltuit 100 de milioane de euro pe afişe ca un om cinstit, din popor, în loc să cumpere voturi. Da’ aşa e el cinstit, din popor, sărac şi sărman.

În antichitate, pe vremea liceului, făceam sport, şi chiar destul de mult, în ciuda fapului că aveam scutire la această materie, fiindcă, în loc să mă rostogolesc pe saltele şi să sar capra preferam să joc baschet în curtea liceului vecin.

Anii au trecut şi alte preocupări au luat locul orelor de bătut mingea iar comoditatea s-a instalat uşor, uşor fiindcă, da, e mai simplu să nu faci efort decât să faci, asta e clar! M-am mai mişcat un pic prin 2005 când, în urma unui accident uşor de maşină vreo două vertebre cervicale au plecat la plimbare niţel şi, drept urmare, nu mi-am simţit mâna stângă vreo săptămână. M-am speriat, m-am dus la o sală să fac mişcare dar, dupa ce mi-a trecut criza, mi-a trecut şi avântul.

V-am povestit într-un post anterior despre cum a crescut Ideo Ideis de la o ediţie la alta. Dincolo de festival, însă, sunt oamenii. Am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care sunt alături de acest minunat eveniment încă de la prima ediţie. Nişte oameni ca oricare alţii, cu speranţe, bucurii şi probleme personale în viaţa de zi cu zi. Şi cu un vis: Ideo Ideis. Un vis nu aşa, oricum, ci un vis cu principii.

Alex Pavel, trainer

Organizatorii s-au profesionalizat, toate departamentele făcute merg strună, asta e minunat şi face ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine în  fiecare an. Competiţie şi evenimente conexe. E clar că mulţi dintre copii nu vor face teatru, dar poveştile pe care le aud aici sunt inspiraţionale indiferent de cariera pe care şi-o vor alege.

Ideo Ideis a împlinit şapte ediţii. Dacă ar fi un copil (şi, în multe privinţe, chiar este!), anul ăsta s-ar duce la şcoală, sau la grupa pregătitoare, că nu mai ştiu nici eu cum e “moda”! Oricum, se cheamă că a împlinit cei şapte ani de acasă, e frumuşel, vesel, sprinţar ca orice festival de vârsta lui, şi e bine crescut. Şi la propriu şi la figurat. Şi s-a responsabilizat. Dar cum a crescut Ideo Ideis? Vedeţi mai jos, de la ediţie la ediţie – cu mulţumiri pentru Andreea Borţun, co-director al festivalului, care m-a ajutat în compilarea acestui material.