Azi, că încă e “azi” înainte să fie mâine, când, calendaristic vorbind, apare articolul ăsta, a fost o zi atât faină cât şi foarte marţi!

În primul rând că după programul complet anapoda pe care l-am avut în ultima vreme mi s-a dat somnul peste cap, aşa că adorm când are chef Moş Ene şi, deşi pot să-mi setez de capul meu ora la care mă trezesc, azi, cu vreo oră jumate înainte de alarmă, a sunat… telefonul! Era un curier care arunca, cum ar veni, buzduganul: ăăăă, am un pachet pentru dumneavoastră… ‘zeii ei de treabă, ăstia n-au altă treabă decât să mă trezească pe mine la ore d’astea?! Da, vă rog, sunt acasă, puteţi veni.

În pachet era o sticlă cu dichis şi un bileţel de la bloggerii din #cluj, awwww moment, clar, că mi-i dor de gaşca de-acolo! Sticlă cu dichis, cum spun, pe a cărei etichetă scria Elixirul Dragostei şi Muzeul Farmaciei. Uite la nebuni, că nu se lasă, şi chiar vor să salveze locul, bravo, mă, Clujule, să-mi trimiteţi şi-un banner să-l pun ici colea, în dreapta paginii! (vorbesc serios!)

Deci, deşi tehnic m-am trezit cu draci, imediat am avut motive de zâmbet, mai ales că după pacheţel a urmat cafeaua! După asta, în fine, că n-are sens s-o lungim, mi-a picat netul şi n-am putut edita un text care era.. pe mail!, am plecat spre întâlnirea cu Holografii şi bloggerii şi a trebuit să mă întorc şi drum, că uitasem calendarele cu Super Fete. Apoi în mod inexplicabil bateria s-a descărcat de parcă Nopt (aşa îl cheamă pe telefonul meu, un N8) se transformase, în standby, într-un vampir energetic, iar încărcătorul era acasă (normal!). Dar la Holografi a fost foarte mişto (povestesc mâine) şi am găsit şi încărcător. Totuşi, la plecare, n-am găsit taxi spre acasă, altă belea, în fine… una caldă, una rece a fost toată ziua, până în cele mai mici detalii, de parcă eram la camera ascunsă!

Într-un final dramatic, când, după o cină asezonată cu poveşti augustineşti, chicoteli şi veveriţe (nu, n-am mâncat veveriţe!!!), am ajuns acasă, “Elixirul Dragostei” era cuminte pe măsuţă, un vin roşu numai bun, parfumat şi aromat, care s-a scurs prietenos în pahar, iar eu m-am apucat să ascult muzică de dansat în Vamă.

De fapt, nu era ăsta. Am avut chef şi am şi ascultat altceva, dar, din păcate, dacă postez aici ştiu că se interpretează într-o manieră care n-are neapărat legătură cu realitatea. Deci, e Little Toy Gun. Care nu e rău deloc. Daaaaaaar! Când nu vă uitaţi voi, e alt cântec! ;)

L-am văzut în seara asta în avanpremieră, la invitaţia celor de la Forum Film, şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că The Artist e o bijuterie de film. Una simplă în aparenţă, dar miraculos făurită, cu o atenţie la detalii (ce se îmbină perfect) care m-a făcut să mă gândesc la coregrafiile din Pina.

The Artist este povestea lui George Valentin (Jean Dujardin), un actor de la Holywood care a ajuns star în perioada filmelor mute, dar care, atunci când apar cele vorbite, este dat la o parte fără prea mari regrete de către producătorul casei de filme la care lucra, Kinograph. Odată cu decăderea lui Valentin, asistăm la crearea unui star, Peppy Miller (Bérénice Bejo), o tânără al cărei debut pe marele ecran este susţinut de actor şi care are un succes nebun în filmele vorbite.

Povestea, deşi substanţială, e mai puţin importantă. Ceea ce contează şi ceea ce face deliciul acestui film sunt detaliile, faptul că este alb-negru şi până la final, când există o replică, mut. Admit că nu am intrat imediat în atmosferă, deşi regizorul s-a gândit la asta şi a recreat o sală de cinema din perioada filmelor mute, pare un pic ciudat să vezi un film mut şi alb-negru după ce ai văzut 3D color cu super efecte speciale. Dar filmul e atât de bine făcut încât te atrage în atmosfera lui şi te seduce iremediabil.

M-a cucerit atenţia la detalii, racordurile pe care le face regizorul ca să-ţi explice mai bine unele momente, unele stări, iar “actorul secundar”, căţelul Uggie, e absolut demenţial şi el! Nu vreau să vă stric plăcerea cu prea multe poveşti din film, dar plănuiesc să vă povestesc mâine mai multe despre el, fiindcă este un adevărat omagiu adus lumii de celuloid!

Ieri seară am fost curioasă să văd cum se face relatarea unui eveniment trist, serviciul funerar al lui Whitney Houston adică, la CNN, aka cea mai cunoscută televiziune de ştiri din lume. Mă aşteptam, de bună seamă, la profesionalism, dar ce am văzut a fost mai mult decât atât.

Nici fanii şi nici presa nu au avut voie să se apropie la mai mult de un block distanţă de biserica New Hope din Newark, locul unde a avut loc serviciul funerar, şi nu, n-am văzut la uşa bisericii paparazzi şi nici oameni care se înghesuiau claie peste grămadă să prindă două vorbe de la familie sau de la celebrităţile venite să aducă un ultim omagiu artistei. CNN a avut un ministudio aproape de biserică iar acolo au venit toţi cei care au vrut să intre live cu redactorii – îmbrăcaţi şi ei în negru – pentru a spune câteva vorbe despre Whithey Houston. Inutil să spun că #whitneycnn a fost trending topic pe twitter, nu?

Serviciul funerar, că nu pot să-i spun slujbă, a fost transmis live de către AP (singurii care au avut acces în interior), dat live pe CNN şi preluat, îmi imaginez, de multe site-uri. M-am uitat şi eu, printre picături. Până când au început luările de cuvânt, în biserică a cântat un cor de gospel, în stilul lor caracteristic, cu bătăi din palme şi mişcările alea care aduc a dans.

Primul care a vorbit a fost pastorul bisericii, care i-a rugat pe cei prezenţi să-şi închidă telefoanele mobile, să nu pozeze, să nu înregistreze, fiindcă totul se transmite live, apoi le-a spus unde sunt ieşirile din clădire, în caz de pericol. M-a impresionat mult că toţi cei care au vorbit au spus câte o poveste cu Whitney şi au făcut-o chiar cu mici glume, pe alocuri, glume la care s-a râs, pentru că oamenii erau acolo să se bucure de viaţa ei, nu să-i plângă moartea.

Probabil că asta e diferenţa majoră faţă ceea ce se întâmplă la înmormântările noastre. Slujbele sunt mereu aceleaşi, cu cântecele nesfârşite ale popilor care spun mereu şi mereu aceeaşi poeste, care nu i-au cunoscut – de multe ori! – pe cei disparuţi, ceea ce face ca totul să fie extrem de impersonal. De altfel, îmi amintesc că în timpul slujbei pentru Darly, bunica mea, dascălului i-a sunat telefonul (cu sunet, da?) şi s-a dus un pic mai încolo să şi răspundă, de-mi venea să-i crăp capul!

Au curs şi lacrimi aseară, fireşte, dar, mai mult decât atât, au fost zâmbete şi chiar râsete. Mi-a plăcut mult ce-a spus cea care i-a fost cumnată dar şi manager, Patricia Houston, respectiv că Whitney şi-a a trăit la 20 de ani pentru public, la 30 si 40 pentru familie, şi acum venise vremea să trăiască pentru ea, însă n-a mai avut forţa s-o facă pentru că în deceniile anterioare dăduse tot ce avea mai bun altora.

Ne-am obişnuit să ne luăm artiştii preferaţi de-a gata, să-i stoarcem de tot ce au de oferit şi, mai ales, prin presa tabloidă, de ceea ce nu-şi doresc să ofere, fărâmele din viaţa lor privată, atâta câtă e, între avioane, concerte, repetiţii, înregistrări şi obligatoriile apariţii la evenimente. Uităm, prea adesea, că sunt oameni, la fel ca oricare dintre noi, şi că arta lor, care ne bucură pe noi, i-a propulsat la statutul de persoane publice, dar că ei sunt, totuşi, oameni. Cu sentimente, cu trăiri, dintre care unele, măcar unele, ar trebui să li se permită să le rămână personale.

sursa foto

Românii au talent este, cred, prima emisiune de tipul ei care reuşeşte să-mi facă program! M-am mai uitat şi la Dansez pentru tine, mai ales când ştiam vreuna dintre vedetele implicate, dar Românii au talent e altceva, vine la pachet cu emoţii, cu preferinţe pentru performanţa sau personalitatea concurenţilor şi cu mult umor! În plus, Smiley şi Sexy Bavel Bartoş are nu doar sare şi piper ci o întreagă colecţie de condimente, spre deosebire de Iulia Vântur care… nu! :)

Şi pentru că taman stă să înceapă prima emisie din al doilea sezon, vă spun şi vouă ce am aflat despre show, de la PR-ul de serviciu, Diana Zamfirescu, dar şi ce au declarat cele cinci vedete implicate în această emisiune! Enjoy!

Ce e nou în această ediţie faţă de precedenta?

In primul sezon marea majoritate a celor care au venit la preselectii au inteles prin talent capacitatea de a canta si de a dansa. De data asta insa talentul are o noua definitie si capata forme la care nu te-ai astepta! Asa ca, in aceasta noua editie, numerele prezentate sunt mult mai diverse si surpinzatoare! De exemplu, am vazut o orchestra care canta la legume, un contorsionist de peste 80 de ani sau un tip care facea minuni pe o banda elastic. Si astea sunt doar cateva!

Care este structura acestui sezon?

Exista sapte editii inregistrate – inregistrarile au avut loc vara trecuta, cand caravana “Romanii au talent??? a ajuns in sase mari orase (Craiova, Timisoara, Cluj, Iasi, Constanta si Bucuresti) – dupa care urmeaza cinci editii live, patru semifinale si marea finala.

Ce mai face Ţuţu? (n.m. nu e un secret pentru nimeni că n-am vrut ca el să fie marele câştigător al primei ediţii)

Adrian Tutu a semnat un contract cu MediaPro Music, lucreaza la un album, iar de curand si-a facut debutul si in televiziune cu un rol in serialul “Pariu cu viata??? de la ProTV.

Pentru cei care nu au urmărit prima ediţie, care sunt argumentele cu care pot fi convinşi să se uite de aceasta dată?

Habar nu au ce-au pierdut! “Romanii au talent??? este culmea entertainmentului! Gasesti de toate. Si nu spun asta fiindca sunt subiectiva – ceea ce nu are cum sa nu fie adevarat :) – , dar este un show foarte bine facut, cu un production value care ii asigura o foarte buna calitate, un montaj impecabil si concurenti extrem de talentati si spectaculosi!

n.m. Producător general este Mona Segal, iar producător executiv este Robert Lionte, o echipă îmbatabilă a Pro-ului!

În fine, ce au de spus cele cinci vedete – trei juraţi şi doi prezentatori – despre acest nou sezon?

Andra

Pentru ca au vazut sezonul intai, cei care au venit la preselectie pentru sezonul doi au avut un oarece avantaj, fie si la nivel psihologic, sa zic asa, fiindca erau deja familiarizati cu formatul si asta e foarte important. Banuiau deja si ce-o sa comentam, stiau cum punem problema, stiau deja ce vrea publicul… Dar chiar si asa, surprizele nu vor inceta sa apara, mereu te ia cate ceva prin surprindere, concurentii sunt o sursa permanenta de uimire, jumatate din timp am stat cu ochii maaaari si cu palpitatii. Nu numai eu, toti cei trei “jurati”.

Andi Moisescu

Prima observatie esentiala e legata de curaj. Oamenii au venit de data asta mult mai relaxati, renuntand in sfarsit la inhibitii. Ceea ce mi se pare absolut firesc. Cea de-a doua observatie e legata de nivelul spectacolului. De data asta oamenii mi s-au parut mult mai bine pregatiti. Iar asta e cu adevarat remarcabil. Chiar daca va face la un moment dat misiunea noastra si mai dificila. Ce-mi place insa cel mai tare e ca in continuare sunt departe de a fi vazut totul. Inca apar acte “artistice” total neasteptate.

Mihai Petre

Sezonul asta oamenii au prins curaj, au vazut ce se intampla in primul sezon si acum au fost mult mai deschisi. I-am simtit mai liberi, mai dezinhibati in a se exprima. De asemenea, diversitatea talentelor este mult mai mare!

Smiley

Ce mi-a placut foarte tare la acest sezon este faptul ca exista o mai mare diversitate de talente si oamenii au venit mult mai bine pregatiti special pentru aceasta emisiune. In plus, Pavel si cu mine am facut si noi un show al nostru, in culise. Ce a iesit acolo a fost… nebunieeee!

Pavel Bartoş

La filmarile primului sezon stiti cu totii ca nasul meu a avut de suferit. De aceasta data insa Smiley s-a aflat in multe cazuri la 10 secunde distanta de “Urgente???, de cele mai multe ori din cauza mea, desigur! Tot ceea ce ni s-a intamplat noua in culise a fost un show in sine. Am simtit cu adevarat cat de bine e sa ai un partener ca Smiley pentru ca foarte multi concurenti ne-au supus la tot felul de incercari si ne-au folosit in numerele lor. Din fericire am supravietuit! Cum?! Veti vedea in noul sezon!

Abia aştept să înceapă şi admit că n-ar fi la fel de amuzant fără comentariile de pe FB şi Twitter.

Presa nu moare. Se sinucide!

Cred că recit poezia asta de prin 2008, de când criza rânjeşte hâd prin paginile făr’ de reclamă ale publicaţiilor autohtone pe care, ca să le umple, editorii au aşezat te miri ce, de la advertoriale fără perdea şi fără marcaj până la cele mai cretine, neimportante şi neinteresante ştiri, împănate cu greşeli de redactare, puzderie de virgule şi lipsă de cratime. Că, na, doar nu era să dai afară managementul bine plătit, nu! Dai afară corectorii! Logic, dăăăă!

Şi toţi se plâng. Nu sunt bani de investiţii în oameni, asta e, vremurile “este” grele, ne descurcăm cum putem. Iar dacă acest “cum putem” se întâmplă să fie o casetă cu popoul unui fost premier, asta e, SPP-ul e de vină, noi facem jurnalism, stimaţi telespectatori! Şi-i mai învăţăm şi pe alţii că aşa se face jurnalismul! Cool!

Deja s-a fâsâit subiectul, şi, oricum, nu despre asta voiam să scriu şi despre goana după senzaţional în genere. Probabil de la goana asta obosesc jurnaliştii, altfel, pe bune, aş zice că unii ar trebui să aibă mintea extrem, da’ extrem de odihnită! Ca de pilă domnul sau doamna care a scris titlul ăsta:

Fotografia care a cucerit internetul: o vidră se roagă la Dumnezeu

Nu, nu e un interviu cu puiul de vidră care declară că a avut vreo epifanie despre provenienţa peştelui la Zoo, şi nici un material despre obiceiurile sale religioase, sau despre faptul că Zoo cu pricina trebuie să se închidă fiindcă nu mai are cum hrăni animalele şi doar o minune ar putea salva prăvălia. E doar o ştire tradusă din Daily Mail (un tabloid, copiii!, nu vreo publicaţie quality, apropo) şi preluată fără link.

Fără îndoială, Marilyn Monroe a inventat sex-simbolul pe marele ecran. Un personaj, în ultimă instanţă, unul căreia i-a dat viaţă, până la final, o tânără femeie, Norma Jeane Mostenson, după o copilărie în care a dus lipsă de iubire şi de apreciere, pasată între mama naturală şi părinţii adoptivi şi obligată să se mărite, la doar 16 ani, pentru a nu ajunge la orfelinat.

Dar filmul “My Week cu Marilyn” nu e despre privaţiuni sau formarea acestui personaj, e mai degrabă despre femeia Norma Jean şi Marilyn, portretizată “ca de la o fată la altă fată”, după cum spune actriţa principală, Michelle Williams. E vorba de o săptămână din timpul filmărilor la “The Prince and the Showgirl”, un film în care MM a jucat alături de marele (Sir) Laurence Olivier (Kenneth Branagh), care făcea pe prinţul regent al Carpaţiei – ca să vezi! :)

În film, unul care a strâns deja multe premii şi e nominalizat şi la Oscar, mai apar Julia Ormond (Vivien Leigh, soţia lui Olivier) şi Dame Judi Bench, dar şi câţiva dintre actorii pe care o să-i recunoaşteţi din super producţiile Harry Potter: Geraldine Somerville, Emma Watson sau Zoë Wanamaker.

Toate astea, dimpreună cu faptul că vă ofer o invitaţie dublă pentru acest weekend la “My Week cu Marilyn” ar trebui să fie suficiente motive pentru a ieşi din casă şi a merge la Sun Plaza, la oricare dintre proiecţiile filmului din acest weekend. E un concurs rapid, durează doar 90 de minute, aşa că grăbiţi-vă şi spuneţi-mi pentru ce rol a câştigat MM Globul de Aur în 1960.

Update: An the winner is… Cristina Catea. Felicitari si distracţie plăcută! Mulţumiri şi celorlalţi, pentru participare, promit să mai “comit” din astea! :)

Mulţumiri şi celor de la R-G, pentru că mi-au dat ocazia să vă fac o bucurie!

Marţi seara am fost, alături de alţi bloggeri, la dat zăpada. În consecinţă, ieri dimineaţă nu mă puteam mişca fără grimase de durere şi limite cu care nu mai vreau să mă întâlnesc vreodată. Gestul simplu al apucării unei căni a fost ridicat la rang de artă, la fel aprinsul unei ţigări… Pentru orice gest banal a trebuit să reinventez o serie bine studiată de mişcări.

Slavă Cerului, nu e o înţepeneală permanentă, o să treacă în vreo două zile – sper! – dar, dincolo de nervii provocaţi de imposibilitatea de a mă mişca şi durerile aferente, am învăţat două lecţii.

Prima: inima bate mintea, că am vrut să ajut cu zăpada deşi ştiam că frigul nu-mi face bine, iar uneori organismul bate mintea! Oricat de bine m-am simţit ajutând şi oricât de voioasă am fost pe chestia asta cand am venit acasă, n-a fost suficient să previn înţepeneala!

Sunt adepta principiului că o atitudine pozitivă e cel mai bun tratament pentru orice. Ei bine, nu de fiecare dată!

A doua: detest situaţiile pe care nu le pot controla, momentele în care aş putea fi dependentă de altcineva în afară de mine însămi şi, de asemenea, îmi e foarte greu să mă descurc cu limitele. Am învăţat, însă, că orice se poate învăţa. Că poţi să “construieşti” un set complex de mişcări cu care înlocuieşti un gest firesc, altfel, dar pe care tu nu-l poţi face acum. Am mai învăţat că pot să fac eforturi de voinţă şi să mă mişc, în ciuda durerii, ca să nu înţepenesc şi mai tare.

Sigur, mă ajută mult faptul că ştiu că o să treacă destul de repede. Dar, la o adică, e bine de ştiut că, dacă ceea ce a fost simplu devine complicat, pot găsi soluţii şi, în cea mai mare parte a timpului, pot chiar să-mi pastrez şi umorul (aproape) intact. Mă rog, mai mult autoironia!

Nu în ultimul rând, dacă nu eram sigură că o să am nevoie de reminder, când şi când, pentru lecţiile astea, n-aş fi scris pe blog despre ceva atât de personal :)

Am mai scris, printre rânduri, că romantismul leşios nu mă seduce. Inimioarele de plus şi prietenii lor, urşii de pluş, nu fac casă bună cu mine, şi nici alte obiceiuri romantice din aceeaşi categorie. Mă fac să râd. Dar acum nişte ani am primit un cadou despre care cronicarii spun că are şanse să rămână printre cele mai romantice… sau, mă rog, poate nu. Iată povestea!

“Măria Sa” e un prieten de-al meu. Îi zic aşa fiindcă are nume de domnitor şi de sfânt, cu toate că partea cu haloul n-are nici o legătură cu el! Ne ştim de nişte ani buni, ne vedem rar că fiecare e cu treaba lui, dar împărtăşim acelaşi stil de umor şi cinism, aşa că dăţile în care ne vedem sunt, fără deosebire, agreabile.

Într-o zi Măria Sa mi-a adus ceea ce a pretins – la acea vreme, acum nişte ani, şi încă e convins de asta – că ar trebui să fie, de departe, cel mai deosebit de romantic dar pe care l-am primit eu vreodată. Şi, admit, în stilul nostru ironic, cinic, poate chiar e.

Când are vreme de nişte poveşti, Măria sa, altfel om ocupat, mă sună şi mă întreabă dacă ar putea trece pe la mine şi-şi comandă suav “un ness din ăla cum ştii tu”. Mă bucur, fiindcă mereu ştie bancuri noi şi ştie cum să le spună! Eram acasă, aşa că, în scurt timp, sună la interfon şi apoi la uşă. În braţe are ditai pachetul, cu fundă pe el, cu tot tacâmul. E mare, dar destul de plat. Hm..

În fine, dă buzna în casă, sperie motanul, se aşează pe canapea: “unde-i nessul meu?”. Îi fac semn din cap să-i arăt că e pe măsuţă, lângă canapea. Am şi eu o cană, şi sorb amuzată din ea, în timp ce mă cocoţ pe scaunul de la birou, turceşte, şi aştept.

El ia loc, pune pachetul lângă el, îmi zice că-i pentru mine, ceva foarte mişto şi deosebit de romantic şi se apucă să-mi povestească ce-a mai făcut, ce-a mai auzit, comentăm actualitatea şi ştirile, râdem unul de altul şi fiecare de sine, că noi apreciem autoironia.

Eram curioasă ca o pisică să ştiu ce e în pachet, dar n-am zic nimic. Îl las să se amuze, ştie că-s curioasă, că mi-e greu să nu întreb, dar prelungeşte distracţia. Abia după vreun sfert de oră zice

– Na, desfă-l!

Aşa şi fac, precum copiii, tai funda, rup hârtia, rup cartonul cu cutterul şi scot… o mândreţe de capac de toaletă! Cu piuneze colorate, adevărate!, înfipte în el! Piunezele sunt (bine!) acoperite cu plastic transparent, iar toată construcţia are un aer înspăimântător de haios!

Mă apucă un râs de nu mai pot: ce cadou de căcat!, zic, şi râd, şi iar râd, până îmi dau lacrimile!
De pe canapea, Măria sa râde şi el, ştie că romantismul şi toaleta fac casă bună la mine şi că mă distrează cadoul!

Asta nu’l opreşte, pe el, să fie, în general, un tip galant, sau pe mine să accept ori să fac lucruri care ar putea fi considerate, în lipsă de alt termen mai potrivit, romantice. Dar astea sunt alte poveşti, potrivite pentru o altă zi. Oricare altă zi! :)

Săptămâna trecută am fost cam tot timpul prinsă cu turneul Saltimbanco aşa că am mâncat mai mult uscate decât verzi, frigiderul golindu-se pe măsură ce treceau zilele. Rămasă în pană de imaginaţie dar şi de ingrediente, azi pe seară am decis să înfrunt iarna, vitejeşte, cu câteva straturi de haine care să mă apere de urgie. Când am ieşit din bloc, linişte. Mă uit în dreapta, în stânga, nimic! Urgie asta nu era nicăieri! Strada era liniştită, acoperită de ninsoarea cea cuminte.

Am înaintat cu curaj până acolo unde era curăţat, cam un metru şi jumătate de trotuar, până în locurile de parcare. Aici, da, era nişte urgie, pentru că potecuţa până în stradă e îngustă, iar drumarii au sigilat trecerea cu un munte de zăpadă pe care, daca vrei să traversezi, trebuie să-l escaladezi. Asta am şi făcut.

Nici vizavi situaţia nu e mai roz. Trebuie să urc treptele ce duc către parcul Gării, să-l traversez şi să ajung pe Dinicu Golescu, la Angst, ca al’ceva mai acătării n-am în preajmă. Prin parc, o poteca îngustă doar, dacă mă întâlnescu cu cineva fiecare tre’ să facă un pas în lateral, acolo unde zăpada e până la genunchi. Coafura rezistă.

Îmi iau ce-mi trebuie, mai puţin ouă, că s-au terminat toate. Ultima lămâie, chiar ultima!, probabil prea urâtă şi prea tristă ca să se fi legat cineva de ea, pleacă cu mine. O fi urâtă, dar n-am de ales! Iau carne, lapte, iaurt, un compot de piersici, mă enervez că nu găsesc pâine cu seminţe, kiri, în fine, să ajungă vreo două zile, în caz că nici mâine nu înverzesc copacii!

Pe drumul de întoarcere, văd, printre nămeţi, un copil. E îmbrăcat într-o salopetă din cap până în picioare, ca un cosmonaut, şi nu i  se zăreşte decât capul din nea, când şi când. E vesel ca un pui de căţel, se rostogoleşte prin zăpadă râzând. Ta-su curăţă maşina c-o lopată, ăsta mic se bagă unde e grămada mai mare. Şi râââdeeee, mamă ce mai râde! Nu pot să-mi iau privirea de la el!

În fine, mă urnesc spre parc. Nici ţipenie, doar un câine care mă latră de la o distanţă sigură şi pentru el şi pentru mine. Dacă s-ar apropia politicos, l-ar servi cu ceva de prin plase, dar dacă ţipă, să se lingă pe bot! Lumina care vine din jurul parcului e ca din poveste, face zăpada să sclipească frumos. E multă zăpadă, băncile sunt aproape acoperite, nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa zăpadă multă, neatinsă. Îmi vine să fac un înger, dar perspectiva de a lăsa plasele cu provizii la cheremul lui Azorică de colo nu mă încântă, şi cine-a mai văzut îngeri cu plase?!

E atât de linişte şi de calm totul c-aş rămâne acolo. Mâncare am, companie am, haine groase am. Curăt o bancă de zăpadă şi stau pe spătarul ei şi mă uit cum ninge. Parcă n-a fost niciodată aşa frumos parcul ăsta, atât de alb, de liniştit, de neatins. Nu se văd hârtiile aruncate aiurea, scuipaţii şi seminţele, nu se văd oamenii care o ard pe-aici între două trenuri şi nici mormanul de gunoi care pare să nu încurce niciodată autorităţile sau priveliştea ministeriabilă a lu’ madam Boagiu – mai e ea ministru sau nu?!, că nici nu ştiu.

Merg încet spre casă, traversez, escaladez. Nu e frig, nu bate vântul, dar totul e atât, atât de alb şi de frumos!

Nu-mi pasă ce spun adulţii! Mie îmi place şi mă gândesc acum că dacă oricum nu putem face nimic să oprim ninsoarea, am putea măcar să încercăm să pornim de la premisa că iarna… ninge, şi că odinioară, când eram copii, lucrul ăsta ne făcea extrem de fericiţi. Chiar aşa mult ne-am schimbat?!

Pentru cei care au deschis televizoarele (mult) mai târziu, Aripi de zădadă e pe coloana sonoră a filmului cu acelaşi nume, film făcut după volumul patru din Cireşarii!

Probabil ştiţi deja care sunt premianţii BAFTA din acest an, că favorita mea (şi ) la Oscar, Octavia Spencer, a câştigat premiul pentru rol secundar în The Help, iar Meryl Streep a fost desemnată Cea mai bună actriţă pentru rolul din The Iron Lady, premiu prezentat şi înmânat de Colin Firth.

Îmi place Colin Firth, cred că e unul dintre preferaţii mei din lumea artisticăriei internaţionale: arată bine, super talent, super accent, başca ironia mereu la purtător: “Colin is the sort of name you give your goldfish for a joke???. Aseară, însă, a avut, chiar pe scenă, rolul prinţului din Censuşăreasa, pentru că eroina principală, Meryl Streep, şi-a pierdut pantoful în timp ce urca să-şi primească trofeul.

Fără să stea prea mult pe gânduri, premiatul actor, a purces întru salvarea “prinţesei”, recuperând pantoful (Jimmy Choo, apropo!) şi apoi asezându-se în genunchi în faţa actriţei pentru a o ajuta să se încalţe – delicios! Chiar dacă momentul a fost salvat, Mery Streep a declarat ulterior că, din pricina pantofului, a uitat să-i mulţumească celui care s-a ocupat de machiajul şi părul ei de-a lungul multor ani, Roy Helland şi că Livia Firth ar face bine să nu se găsească la capătul unor trepte atunci când ea trebuie să le urce! :)