Acum 20 de ani am cunoscut o fată. Înaltă, subţire, brunetă, şic. Mi-a întins mâna şi s-a recomandat: Diana. Eram sub impresia Pânzei de păianjen şi i-am spus că îmi pare bine să cunosc o Diană. I-am spus şi de ce. A râs şi mi-a povestit că şi ea iubea cartea aia.

A fost prima coincindenţă dintr-o serie tulburătoare şi inexplicabilă de asemenea potriviri care ne-au legat indisolubil şi pentru totdeauna, şi nu întâmplător pseudonimul pe care l-am folosit mai bine de zece ani în presă şi pe blog a fost Ilinca Dima, prietena Dianei din cartea Cellei Serghi. Diana mea şi Ilinca mea, aşa ne spuneam.

HONY – Humans of New York – e un proiect minunat de fotografie, cu oameni şi poveşti. Nu sunt mereu pozitive, pentru că lumea nu e doar frumoasă, şi faptul că Brandon Stanton, fotograful şi autorul proiectului, alege să prezinte şi istorii triste face proiectul ăsta cu atât mai autentic şi mai preţios. Pentru că învăţăm mai ales din lucrurile care nu merg bine, din dezamăgiri şi pierderi, mai degrabă decât din lucrurile bune.

Şi, dacă avem noroc de oameni minunaţi în preajmă, învăţăm şi de la ei.

De-a lungul timpului, am încercat cam toate lugimile şi culorile de păr. Pe rând, castaniul meu a trecut prin mai multe variante de roşcat, negru, diverse tonuri de şaten şi, da, blond. Închis, deschis, şuviţe, toate modelele, mai puţin platinat. A fost lung, scurt, băieţeşte, şi, fireşte, n-am scăpat nici de lungimile intermediare, perioadele în care nu stă nicicum! A. Şi, fireşte, pentru că e ondulat natural, de cele mai multe ori îl întind cu peria rotativă. Şi, săracu’ de el, a rezistat tuturor acestor tratamente nemiloase şi experimentelor mai mult sau mai puţin reuşite.

Până acum cinci ani.

A început Bacul de anul ăsta. Vom zâmbi amar la perlele elevilor, vom suspina de-a dreptul când o să vedem notele, cu gândul la biata noastră bătrâneţe şi la faptul că ne vor prelungi, cu siguranţă, vârsta pensionării, că poate dăm colţul între timp şi nu mai e cazul.

Să urmărim împreună următorul material, filmat azi, după proba de română:

Dincolo de citatul celebru al lui Mahatma Gandhi, Be the change you wish to see in the world, postat peste imagini sugestive pe reţelele sociale de către cei care fac colecţie de Likes, adevărul e mai degrabă că ne plângem de ceea ce nu merge bine sau aşteptăm să rezolve alţii decât să punem mâna să facem ceva, să schimbăm.

De la ţăranii care aşteaptă jandarmii să le facă dig, statul să le dea bani să-şi refacă gospodăriile până la părinţii care se plâng de subiecte prea grele la examene, dau vina pe profesori, sistem, făcători de subiecte, dar uită că ei înşişi nu şi-au încurajat copiii să citească ori să înveţe, mulţumindu-se să-şi imagineze că notele (bunicele, să zicem) primite de odraslă la şcoală sunt măsura reală a ştiinţei acestuia de carte.

Azi, în piaţă, fără să-mi dau seama, era să mă bag în faţa unui domn în vârstă, care, la celălalt capăt al tarabei cu fructe, încă nu ştia ce să ia. După ce l-am observat, m-am retras cuminte, la coadă. A ales patru pere, nu prea mari, le-a întins vânzâtoarei, să i le cântărească, şi se apucase să desfăşoare plasa veche de cârpă, pentru a le băga acolo.

Ceva legat de tristeţea bătrâneţii, poate amintirea părului din curtea bunică-mii, pe care tata l-a tăiat ca să facă loc unei terase, gândul la Darly, care e mereu prezent într-un colţ de minte, toate astea m-au făcut să-l rog să-mi permită să plătesc eu pentru perele dânsului.

Ieri vorbeam, tangenţial, de copilăria noastră despre care se zice că, vezi Doamne!, ar fi fost mai lipsită de tentaţii, iar noi, săracii, întrucâtva condamnaţi la învăţătură pe motiv de plictis! Ceea ce e o prostie, de vreme ce aveam imaginaţie cât să inventăm zeci de jocuri şi de scuze de ajuns acasă după ora permisă pentru consemnarea la domiciliu!

Iar eu, una, nu mi-aş da la schimb copilăria, aşa, offline, cum era ea!, pe oricâte tablete sau telefoane deştepte, haine de fiţă cu eroii din desene animate, după cum nici atunci, şi nici acum nu cred că aş schimba pe orice Barbie păpuşile de la Arădeanca!

Am urmărit cu oarecare interes reacţiile la subiectele pentru examenul de capacitate la română fiindcă ăsta mi se pare un indicator al nivelului pe care-l au generaţiile viitoare. Trec de perle, pentru că alea sunt o selecţie făcută din – sper!!! – lucrările celor mai slabi dintre ei. Adică, na, dacă te apuci să scrii chestii despre profa sexy îmi imaginez că eşti conştient, tu, elev, că aberezi la greu doar ca să fie ceva scris pe foaia aia.

Despre comunicate de presă, adresare şi cum facem să nu trimitem gârla de mailuri cu BCC am mai scris, şi chiar în mai multe rânduri, fiindcă, din când în când, unii dintre cei care lucrează activează în PR o iau razna în mod grupat. Dar, aparent, niciodată nu e destul. Pentru că azi inboxul meu a fost, din nou!, decorat cu două mesaje de mare excepţie!

Primul are legătură cu “lansarea unei linii vestimentare cu scop caritabil” şi e un Fwd cu destinatarii la BCC, of course! Zice că e vorba de: “o linie vestimentară exclusivistă, dedicată femeilor dichisite şi graţioase ce îşi doresc să intre în universul distincţiei” – de unde luaţi texte din astea?!

Ieri, poliţia din Stockton, un orăşel californian, a postat pe pagina sa de Facebook, fotografia unui băiat rău care a participat la mai multe atacuri armate, Jeremy Meeks, iar imaginea lui a devenit viral, pentru că răufăcătorul în cauză arată… uhm, bine! Aşa: