În 1999, cei de la UNESCO au declarat 21 martie Ziua Poeziei, într-o încercare de a aminti lumii, măcar pentru o zi în an, şi de versuri. N-ar fi o premieră să public versuri printre rânduri, asa că de ce nu?!

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

(Altă matematică, Nichita)

Christopher Walken e unul dintre actorii mei favoriţi. Pentru cum joacă, pentru că a jucat şi pe scenă, nu doar pe ecran, pentru umor şi autioronie, pentru ca îi plac pisicile şi, când era puşti, a făcut dresură de lei la un circ iar acum are un motan pe nume Bowtie, pentru că citeşte poveşti ca nimeni altul şi pentru că danseză. Şi pentru “I think of everything I do as comedy. Even when I’m holding a machine gun”

O veste foarte bună pentru iubitorii trupei The Cat Empire: îi avem oaspeți la București, la vară, ce bine, ce bineeee!!!
Revin cu detalii mai pe seară, deocamdată ascultați un cântecel – îl pun pe ăsta cu pam param, vorba lui Alex, că poate nu toată lumea care știe cântecul Lost Song știe și cum se cheamă trupa.

Și poza cu pisici, pentru viralizare :))

N-am avut vreme şi chef să mă uit la premiile Grammy aseară şi nici azi, pentru a vedea cele mai tembele apariţii pe covorul roşu – se ştie că la Grammy mereu se găseşte cel puţin câte o divă care-şi dă major cu stângu’ în dreptu’ pe covorul roşu. Am văzut şi anul ăsta câteva variante horror, dar nimic nu mi s-a părut la fel de oribil sau nepotrivit ca în alţi ani. Poate trec eu prin vreo perioadă mai tolerantă, nu ştiu. Le găsiţi pe net, dacă vreţi să criticaţi, a scris şi Anne ceva despre “Aşa nu”-urile ediţiei.

Nu mai ţin minte exact când am devenit prea adult ca să mă mai încânte perspectiva unui peisaj urban înnămeţit. Cert e, însă, că această toamnăiarnă lungă, fără precipitaţii fulguite, fără vânt şi cu temperaturi foarte prietenoase, a fost exact pe gustul meu şi al botinelor mele preferate, care au talpa netedă mai ceva ca-n palmă!

Prin urmare, perspectiva codului galben şi, mai apoi, portocaliu, prevestit (de) vineri n-a avut darul să mă bucure… deşi fulguiala de dimineaţă, cu fulgi mari cât petalele de ghiocel, m-a făcut niţel să ţopăi ca un copil. Însă pentru doar vreo 10 secunde, sau cât am făcut între taxi şi intrarea în clădire.  În restul zilei, perspectiva nămeţilor a rămas neplăcută.

Când eram copil aveam o umbrelă mică, pe măsura mea. Era roşie cu buline albe, iar mânerul avea forma unui iepuraş. Mult timp după ce am primit-o, am ieşit cu ea afară chiar şi în cele mai toride condiţii, în ciuda faptului că ideea cochetei umbrele de soare îmi era – pe vremea aceea – complet străină.

Sunt puţine momentele în care ştiu, fără doar şi poate, că voi fi fericită peste an, dar Concertul de Anul Nou susţinut de Filarmonica vieneză în fiecare 1 ianuarie e unul dintre acestea. De restul cam trebuie să mă ocup personal. Ocazional, se ocupă şi alţii :)

Îmi amintesc de primul dintre aceste concerte văzut la TV dar, în acelaşi timp, urmărit şi pe twitter, în 2011. A fost o experienţă cu atât mai faină, să poţi împărtăşi bucuria cu oameni complet străini, de parcă întreaga reţea socială ar fi fost o uriaşă sală de spectacol – una în care era ok să vorbeşti, însă.
Ei bine, la concertul din 2014, Filamornica din Viena face un pas în plus către cei care sunt pe reţelele sociale.

I-am văzut în concert acum trei ani, concertul lor de revenire în şi la formula iniţială: Skye Edwards şi cei doi fraţi Godfrey, Ross şi Paul, după lansarea Blood Like Lemonade. Un fel de Morcheeba aşa cum îi ştiam, inconfundabili dar cu sound un pic diferit, nebulos, dacă e să mă iau după descrierea lui Ross.

Suficient de ironic (viaţa bate filmul, nu?) la scurt timp după lansarea albumului Blood Like Lemonade, Paul a aflat că are diabet, lucru care s-a dovedit aproape salutar: i-a schimbat regimul de viaţă şi l-a ajutat să devină mai responsabil şi mai încrezător. Ross a renunţat la o carieră de compozitor pentru muzică de film şi a revenit la Londra, dedicat proiectelor trupei, şi, de astă primăvară, a aflat, din proprie experienţă, cum e rolul de tată. Şi Skye are copii, mari deja, şi experienţa a trei albume solo. Noile responsabilităţi apărute în viaţa fiecăruia au dus la cea una dintre cele mai bune colaborări, cea din care a rezultat albumul Head Up High.

Pentru mine dansul e expresia artistică desăvârşită. Îţi trebuie un dram de talent ca să pictezi, sculptezi, interpretezi, compui, dar dansul e în natura noastră, toţi ne mişcăm, fiecare trup are o amprentă proprie a mişcării, ticuri, posturi. Nu există bine sau rău decât atunci când rafinezi mişcarea la rang de artă şi poate să-ţi iasă… sau nu!

Guillaume Côté

Anul trecut, Guillaume Côté (Balentul Naţional din Canada) a făcut o coregrafie pe care a şi executat-o, în regia lui Ben Shirinian, un film de două minute, un omagiu adus mişcării şi corpului uman, Lost in Motion:

     Dragă Maria,

am promis că scriu şi încep cu Dragă Maria, şi mă ţin de promisiune! Voi să spun că multă plăcere mi-a făcut să stăm de poveşti la radio şi nu ştiu, zău, cum m-aţi luat aşa, cu vorba, şi după emisiune, că am ieşit din studio prin nebăgare de seamă. Altfel aş mai fi stat, că îmi place la radio – spre deosebire de Antonia, prima mea iubire a fost radioul nu o pereche de pantofi! –  şi mi-a plăcut la tine în emisiune, să povestim lucruri despre PR şi blogging şi tineretul din ziua de azi, vorba aia!

Mulţam de invitaţie, iar data viitoare vin şi cu musafiri, ca să nu zici că nu m-am simţit ca acasă! :))