Da! Turneul lui Peter Gabriel, Back to Front, face  oprire şi la Bucureşti, pe 8 mai. Taman când mă gândeam că ar trebui să mă mobilizez cumva şi să merg pe undeva prin Europa ca să văd şi eu concertul ăsta, fiindcă, spun prietenii care l-au văzut, şi, în general, oricine l-a văzut, că e demenţial!

Nu c-aş fi avut nevoie de asigurări suplimentare. E unul din favoriţii mei!

Aveţi mai jos detalii din comunicatul celor de la EMAGIC:

În copilăria mea din vremuri comuniste, Disney era un tărâm de basm şi fantezie. Singurele desene animate pe care le ştiam de la ei au fost Albă ca Zăpada şi Pinocchio, şi le-am iubit pentru că erau perfecte! Sigur, îi mai ştiam pe Pluto şi pe Mickeyv şi chiar am avut un Donald din ăla de plastic pe care l-am măzgălit foarte tare într-o zi, dar universul Disney îmi era limitat la vremea la care ar fi trebuit să mă bucur de el. Aveam, în schimb, Miaunel şi Bălănel, Arabela şi alte personaje ale copilăriei, pe care le-am iubit aşa cum iubesc copiii.

Nu regret că n-am avut prea mult Disney, nu mi-a lipsit, mereu era ceva interesant de făcut în viaţa mea de copil. Dar acum, la maturitate, nu cred că există prea multe jucării de la ei pe care să nu mi le doresc!

Am citit mult despre ea, azi şi în alte rânduri. Nu doar o voce specială, remarcată în ţară, dar nu numai, ci şi un om special.
Pentru că nu puteam lăsa 100 de ani de la naşterea ei nemarcaţi cumva, am ales să vă arăt o parte din filmul Pina, în care se dansează pe cântecul Mariei Tănase şi un cover de la Pink Martini.

Pink Martini au concert la Bucureşti în 15 octombrie. Mai mult ca sigur, vor cânta şi piesa asta. Ca să nu spuneţi că nu v-am zis. Bilete aici.

Sâmbătă m-am trezit la 11. Chiar 11 fix, atât arăta telefonul. Mi-am făcut cafea, am lenevit pe net vreo oră jumate. Am fost la piaţă, să iau chestii bune de gătit. Afară era soare şi mult mai cald decât mă aşteptam. În ultima vreme am văzut cum e vremea mai mult din reacţiile de pe Facebook!

M-am dus la piaţă cu muzica în căşti, fredonând pe stradă, spre mirarea unora dintre trecători. N-am mai văzut de ceva vreme piaţa atât de bogată, colorată şi aglomerată. Eram aşa de veselă că aş fi dansat printre tarabe după săptămânile pe care le-am avut, cu un proiect fain dar amplu, şi cu altele, personale. Mi-am luat legume pe alese, şi struguri din ăia buni, parfumaţi, şi am pornit să caut tufănele colorate, fiindcă nu e toamnă până nu am tufănele în casă – am acum o grămadă, aşa de multe că le-am pus în frapieră! :))

Azi m-am trezit azi cu o poftă grozavă de toamnă şi de… Leonard Cohen! Şi dacă pe prima o înţeleg, fiindcă am fost tare prinsă cu munca în ultimele două săptămâni, prea prinsă ca să observ cum se schimbă culorile iar soarele devine mângâietor şi blând, a doua mi-a ridicat sprânceana.

Îmi place mult Cohen, am fost la toate cele trei concerte din România şi mi se întâmplă adesea să am chef să-i ascult un anumit cântec. Dar de data asta aveam chef de mai mult decât de unul, aveam chef de toate! Şi pe urmă mi-am dat seama că subconştientul meu ştia mai bine în ce zi suntem, 21 septembrie, adică, da, ziua lui Leonard şi, pentru mine, o aniversare cu gust dulce amărui: ultimul eveniment făcut cu/pentru JN, primul concert Cohen la Bucureşti.

Avem tot felul de măşti pe care le purtăm în funcţie de împrejurări, atât de multe încât, uneori, nici noi nu mai ştim cum suntem în realitate. Aproape că a devenit natural să ne ascundem sentimentele ca să nu fim răniţi, să ne ascundem părerile ca să nu fim judecaţi ori să zâmbim când nu avem motive, iar unii dintre noi am dus îndeletnicirea asta a disimulării la rang de artă.  Şi nu, nu mă refer la actori.

Trăim într-o junglă, pe repede înainte, ţipăm după autentic, dar consumăm aparenţe.

Cu siguranță, prezența la concerte live se numără printre obiceiurile mele sănătoase, fiindcă cele mai multe dintre aceste evenimente sunt experiențe care te încarcă cu o minunată energie pozitivă. Ășa a fost și concertul pe care l-a susținut Patrice aseară la festivalul Plai.

Frigul și ploaia de ieri n-au ajutat prea mult la cheful de concert, însă Maia Vidal, artistul rezident la Plai și, mai alex, Vieux Farka Toure, un artist din Mali cu un sound special – căutați și ascultați că nu vă zic de rău. După o pauză nu prea lungă pentru un scurt sound check, pe scena Plai a apărut Patrice, probabil cel mai așteptat artist de la această ediție a festivalului, asta cu toate că a fost aici și anul trecut. Sau poate tocmai de-aia!

Nu cred că mai știu să spun care e primul eveniment în organizare căruia am fost implicată, cel mai posibil a fost vreo serbare școlară pregătită pentru 8 martie, știți modelul, “E ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inimaaaaa”. Nici măcar n-aș putea spune că atunci a început să-mi placă să fac asta. Dar îmi place!

E ceva legat de toată bucătăria unui eveniment care nu se compară cu nici un alt soi de experiență, o energie bună care vine de la oamenii implicați. Ei se implică pentru că le place, cred în eveniment, artiști, public, loc în comunitate, sunt sumedenie de motive! și datorită acestei implicări apare o energie care nu are asemănare: faptul că munca ta, oricât de mare sau mică, e importantă.

Mă aşteaptă un sfârşit de săptămână vesel şi muzical, dar şi inspiraţional, sper eu. Cu alte cuvinte, mă duc pe-un picior de Plai, festivalul Plai, care se întâmplă la Timişoara între 13 şi 15 septembrie, cu muzicieni de soi, adică Baba Zula, Patrice, ZAZ şi alţii, da’ tot foarte mişto.

Sub cupola de la Romexpo era destul de întuneric ieri după amiază, dar pe măsură ce coboram spre scena Alegria, m-am surprins emoţionată că aveam să intru, din nou, în culisele Cirque du Soleil. Undeva, la înălţime, se repetă pentru numărul de acrobaţie aeriană. Câţiva artişti sunt la 15 metri de pământ, fac prize şi salturi.

Deodată se aude un zgomot asurzitor, ca un tunet. Unul dintre acrobaţi sărise în plasa de sub ei. Însă, pentru ca talcul de pe palmele lor să nu se aşeze pe scenă, lipită de plasă, sub ea, e un plastic imens care face zgomotul cu pricina. Ai senzaţia că se rupe cupola. “Îi doare când fac asta?”, o întreabă cineva din grupul de jurnalişti pe Vanessa, PR-ul Alegria. “Nu. Câtuşi de puţin. Şi o să vă obişnuiţi cu zgomotul în câteva minute. Cred.. “, adaugă zâmbind.