Cum naiba reuşeşti?!, sunt întrebată, uneori, fie de colaboratori, fie de prieteni.

Se referă la a vedea partea plină a paharului, la a vedea lucrurile bune în oameni sau proiecte sau pur si simplu la a vedea lucurile bune punct. Nu ştiu nici eu, nu am o explicaţie şi nici nu ţin neapărat să-mi disec pozitivismul, atâta timp cât mă ajută nespus în viaţa personală şi în cea profesională – ca PR, dacă nu vezi şi nu crezi lucrurile faine pe care trebuie să le comunici pentru clienţii tăi, poţi foarte bine să te apuci de altă meserie, că asta nu e pentru tine! Şi prin asta nu înţeleg cosmetizarea adevarului, apropo, că nici asta nu te face un PR (mai) bun!

A fost o săptămână complicată dar frumoasă, asta cu darurile pentru voi, dar, pentru că meritaţi, iaca, am făcut-o! Aniverarea a doi ani de printreranduri a adus, zilnic, cadouri şi provocări pentru cititori, şi tot ce pot să vă spun că e nu sunt ultimele concursuri aici, pe blog, de anul ăsta, mai urmează cel puţin două! Dar să nu anticipăm! Deocamdată, pentru cei care au aterizat mai târziu pe blog, facem o recapitulare, fiindcă mai puteţi încă să câştigaţi darurile săptămânii aniversare, până duminică, 16 decembrie, inclusiv, după cum urmează:

Îmi plăceau maşinile de când eram mică, îmi plac şi acum, şi îmi plac campaniile de marketing pentru maşini. Sigur, bugetele nu sunt chiar mici, dar nici creativitatea nu are limite! Vedeţi aici un film în care Dr. Silke Bagschik, Marketing pentru Golf, vorbeşte despre pasiunea sa pentru maşini şi despre amenzile de viteză primite. Iar spotul cu David Gahan şi muzica celor de la Depeche Mode îmi place, de asemenea, foarte mult:

Mâna sus cine nu s-a gândit, măcar o singură dată!, cum ar fi şi ce-ar face cu banii dacă ar câştiga la Loto! Ce casă şi-ar cumpăra, ce maşină, ce dorinţe extravagante secrete şi-ar transforma în realitate, pe unde ar călători şi ce i-ar spune şefei ori şefului la plecare!

Eu, recunosc, m-am gândit şi, din când în când, chiar joc la loto, aşa, de control, ca să-mi aduc aminte că, de fapt, norocul ni-l facem noi, cu mâna noastră, şi nu vreo învârteală potrivită a unor bile mici, de plastic, pe care sunt scrise cele şase norocoase!

Biblioteca de cartier era aproape peste drum de blocul în care am crescut, pe Duca, se numea – încă se numeşte! – “Cezar Petrescu”, şi până şi eu ştiam că ăsta e mare scriitor, că doar pe Fram, ursul polar, cine îl inventase, dacă nu el?  La şapte ani, credeam că poţi să te duci aşa, la bibliotecă, să spui frumos Bună ziua, şi după aia să iei ce cărţi vrei tu, să ai grijă de ele şi apoi să le duci înapoi, şi am şi încercat dar, ştiţi şi voi, e mai complicat de-atât, e cu buletinul! Aşa că a venit tata cu mine şi uite că el avea abonament, ce bine! Prima carte luată de la bibliotecă a fost cu o familie de şoricei, ceva, Chiţ Chiţ, sau nu mai ştiu cum le zicea, dar am citit-o în două ore şi m-am dus înapoi că vreau alta!

Primele două cărţi de care îmi pot aminti sunt Căpriorul Biţă şi Motănaşul Tumbă, nu mai ştiu care dintre ele a supravieţuit încercărilor mele artistice, dar ştiu că tata îmi citea, cu seriozitate maximă, următorul text, scris, chipurile, pe coperta 4: Cine va rupe şi va măzgăli această cărticică va primi o maaaare bătăiţăăăă – îmi amintesc perfect uimirea mea la aşa ameninţare serioasă din partea autorilor. Chiar va primi?, întrebam eu şi, desigur, tata mă asigura că da! Acum pot să vă spun că i-am lungit semnificativ mustăţile lui Tumbă şi n-am primit nici o bătăiţă, na!

(La mulţi ani, tata, că-i ziua numelui tău, apropo!)

Dragă Moş Nicolae STOP Aş fi vrut să-ţi scriu o scrisoare adevărată STOP Nu a fost vreme, dar sper să primeşti aceste rânduri la timp STOP Mărturisesc onest că nu prea am fost cuminte STOP Tu cred că ştii la ce mă refer şi nu repet, că nu e nevoie să afle şi oamenii de la oficiul poştal STOP Cuminte nu, dar am muncit STOP Mult, deci ceva-ceva tot merit! STOP Cred… STOP ăăăă … Sper! STOP Deci eu te rog să ai grijă de tata mai bine decât o face el însuşi! STOP Îl cheamă tot Nicolae şi nici el nu e prea cuminte! STOP Du-i nişte energie, vitamine, vezi tu! STOP Iar mamei ciocolată multă STOP Eu vreau doar un pic de răbdare şi un strop de inspiraţie STOP Gata! STOP

În primii ani din propriul apartament m-am străduit cu voioşie să decorez casa de Crăciun cu ce idei mai faine mi-au trecut prin minte, cu accent pe străduit şi voioşie! Cu timpul, voioşia a ajuns la cote invers proporţionale cu nebunia care se declanşează în preajma Crăciunului, din ce în ce mai devreme parcă, prin magazine, pe Internet, peste tot! Până pe 25 decembrie eram deja sătulă şi tot ce-mi doream era să dorm!

Şi cu toate astea, deşi am încercat, parol!, să nu mai ţin cont decât de tradiţia cadourilor, n-am reuşit!

Niciodată n-am priceput resorturile care ne împing pe noi, femeile, să ne cumpărăm muuuuulte perechi de pantofi! Şi cizme, şi botine, şi tenişi, sandale, papuci, în fine, de toate felurile şi de toate modelele! Personal, am încetat să mai fac inventarul acum câţiva ani când, într-o frenezie m-am trezit că duc acasă opt perechi de sandale şi pantofi! Erau reduceri, dar chiar şi aşa! Opt perechi! Până şi prietenele mele, care-mi ştiu năravul, s-au uitat atunci ciudat la mine!

Mereu mă uit la mâinile oamenilor şi, poate chiar fără să vreau, părerea pe care mi-o formez despre ei are legătură cu mâinile. Dacă sunt îngrijite, delicate, puternice, ce bijuterii aleg să poarte, dacă au lac şi ce culoare, dacă sunt roase ori nu unghiile, dacă sunt pilite… Mi se pare că poţi ghici în mâini cu o precizie mai mare decât poţi ghici în palmă şi m-am înşelat de prea puţine ori în sensul ăsta. Iar gesturile făcute cu mâinile pot trăda foarte uşor un mincinos, de exemplu.