December 28

Voi daţi bani cerşetorilor?

Zilele trecute vorbeam cu doi prieteni despre cerşetori şi despre cât sunt de agresivi unii dintre ei. Îmi povesteau despre un ţigan bătrân care răsare instant lângă maşina lor când vin sau pleacă de acasă şi le cere bani, uneori chiar şi cu împrumut, “până vine pensia”. De obicei,  îi dau, fiindcă altfel s-au trezit ameninţaţi şi nu le place ideea schimbării frecvente a geamurilor de la maşină. Uneori aceşti pungaşi ordinari precizează şi suma minim acceptată – cât tupeu să ai?!

Nu obişnuiesc să dau bani cerşetorilor. Nu rezist – e drept! – bătrânilor care vând te miri ce în încercarea de a mai face un ban, ştiu că-s amărâţi şi că n-ar putea munci chiar dacă ar avea unde sau ar putea, dar nu dau niciodată cerşetorilor care cer bani. Iar pe femeile care-şi târâie copiii prin intersecţii ori îi ţin “matern” la colţul străzi, agăţaţi de-o ţâţă, eventual la vedere, le-aş bate. Le-aş bate, le-aş steriliza şi le-aş lua copiii!

Nu le dau pentru că majoritatea arată în aşa manieră încât ar putea munci, ar putea produce ceva, altceva decât tânguieli interminabile şi veşnicul “dă şi mie o mie de lei, să-şi trăiască, să-şi crească, să alea alea”. Nu! Şi toţi cei care dau bani cerşetorilor nu fac decât să le confirme ideea că se poate, că pungaşii ăştia pot trăi din mila oamenilor slabi de înger, că pot să-i şantajeze, că pot “să-i facă”. În loc să pună mâna să facă ceva, nush, să măture în faţa unei prăvălii ori să spele nişte vitrine, preferă să ne şantajeze pe noi sentimental fiincă mila altor e mai uşor de obţinut decât cheful personal de a munci!

Aşa că, în 99% din cazuri, eu nu dau bani cerşetorilor. Prefer să-i donez printr-un SMS sau să cumpăr ceva din târgurile în care asociaţiile umanitare vând produse făcute de copii ori de persoane cu dizabilităţi. Nu pentru că am neapărat nevoie de acel ceva ci pentru că astfel banii mei, munciţi!, nu se duc de pomană, iar cei care îi primesc ştiu că sunt primiţi pentru munca lor.

Şi de aia mă bucur că a apărut un proiect de lege care propune pedepse pentru cerşetori dar şi amenzi pentru cei care le dau bani şi, astfel, îi încurajează! Sper să treacă şi sper ca poliţia să-şi facă treaba când o să existe o lege în sensul ăsta!

Voi daţi bani la cerşetori?

December 27

Finala Vocea României – procentele

Ca să nu mai existe dubii despre preferinţele publicului, iată procentele votului din finala Vocea României:

Ştefan Stan – 37,67%

Dragoş Chircu – 23,01%

Iuliana Puşchilă – 20,69%

Cristian Sanda – 18, 63%

După cum vedeţi, Stefan s-a clasat pe primul loc în preferinţe la o distanţă confortabilă faţă de al doilea clasat, în timp ce locurile 2, 3 şi 4 au fost destul de apropiate unul faţă de celălalt.

Rămâne de văzut dacă cei care au plătit pentru a-şi vota favoritul o să plătească şi pentru a asista la concertele acestuia ori pentru albumul produs de Universal Music, parte din contractul pe care l-a câştigat Ştefan aseară. Şi, apropo, cei 100.000 sunt impozabili! :)

În rest, rămâne cum am spus!

 

December 27

De ce a câştigat Ştefan Stan la Vocea României

Aseară, în cadrul unui super show marca ProTV, a fost desemnat câştigătorul concursului Vocea României în persoana concurentului Ştefan Stan. Fireşte, aşa cum era de aşteptat, decizia publicului a fost – încă este! –  îndelung comentată de… public!

Iuliana şi Cristian, favoriţii mei înainte de finală!

Am fost din nou în studioul Mediapro pentru a urmări finala, cu gândul că favorita mea, Iuliana Puşchilă, are, totuşi, şanse nu foarte mari să câştige. Din păcate, după un debut spectaculos, alături de antrenorul Horia Brenciu, pe “Time of my life”, celelalte două cântece nu prea au fost inspirat alese. The Winner Takes It All e fix genul de cântec pe care o puştoaică de 16 ani nu poate să-l interpreteze cu dramatismul de rigoare, oricât de bună voce ar avea – iar Iuliana are voce foarte bună! De duetul cu Voltaj nici n-are sens să pomenesc altfel decât pentru a vă spune că, de fapt, Iuliana trebuia să cânte cu Direcţia 5, trupă care s-a răzgândit în chiar ultimul moment. Păcat!

Aşa e când speranţa de acasă nu se potriveşte cu cea din studio, favoritul meu aseară a fost Cristian Sanda, pe care l-am şi votat, de altfel, cu conştiinţa clară a faptului că cei mai mulţ dintre români NU îl vor vota pe el, fiindcă… n-are maiou, mdeah! Din punctul meu de vedere, Cristian a fost cea mai bună voce aseară. E tânăr, însă, are vreme să confirme şi sper să o facă!

Dragoş Chircu a avut, ca şi Iuliana, ghinion la duete. Loredana şi Pepe au fost incomparabil peste el şi niciunul dintre ei nu şi-a bătut foarte tare capul pentru a-l pune pe Dragoş – sau vocea lui – în valoare. Rămâne de văzut dacă antrenoarea Loredana va continua să-l susţină sau nu.

Ştefan Stan ESTE Vocea României

În fine, Ştefan Stan, câştigătorul, a avut una dintre cele mai constante prezenţe din concurs, fără să exceleze dar şi fără să comită greşeli majore. Maioul şi lanţurile şi-au făcut treaba, zâmbetul la fel, piesele bine alese, nu prea sus, nu prea jos, vârsta şi experienţa scenei şi poate chiar menţionarea unui caz umanitar pentru care urma să doneze o parte din bani, l-au propulsat pe primul loc în preferinţele celor care au votat. Iar finala lui a fost cea mai bună. Şi asta a fost!

Şuvoiul de comentarii contra Ştefan Stan e matematic firesc: a câştigat în ciuda altor trei candidaţi la titlu, nu avea cum să fie Vocea României cu peste 50% din totalul de voturi, aşa că e normal să fie contestat de votanţii tuturor celorlalţi trei. La rece, însă, dacă e să socotim doar finala şi prin comparaţie cu ceilalţi, a fost cel mai potrivit să câştige  – şi, repet, spun asta în condiţiile în care am avut alţi favoriţi!

Oricum, e prematur să ne pronunţăm acum cu privire la justeţea deciziei. Ştefan va avea un album produs de Universal Music, dar şi ceilalţi trei vor avea câte un single şi un videoclip şi vom putea vedea atunci cine confirmă şi cine nu.

Una peste alta, însă, Vocea României s-a clasat pe primul loc la formate importate până acum în frumoasa ţărişoară, Pro-ul a făcut treabă foarte bună, confirmând, încă o dată, că atunci când vine vorba de astfel de producţii, este, fără drept de apel, lider de piaţă!

De culise: am fost plăcut impresionată de vedetele Pro prezente în platou fiindcă au preferat să lase locurile de pe scaune pentru invitaţi iar ele au stat cuminţi pe trepte, fără fiţe, fără pretenţii, şi la fel afăcut şi Maria Apostol, mai marele PRilor din trust. La pauză, vedetele s-au pozat cuminţi cu oricine a solicitat acest lucru. Jos pălăria!

PS fac deja demersuri pentru un articol despre punctul de vedere al Cosmote despre asocierea cu show-ul. Asta ca sa nu va vină idei “originale” :D

December 23

Dilemă: brad tăiat sau în ghiveci?

Încă nu am un pom de Crăciun, ceea ce face ca domnul Sony să se distreze infinit mai puţin, iar în casă să nu se simtă nici un dram de adiere sărbătorească. O să se simtă mâine, de la pâine şi friptură, dar azi… nu! Şi fără brad parcă nu e Crăciun!

N-am încă pom şi pentru că nu ştiu ce să fac, de care să iau. Tăiat n-aş lua, fiindcă mi se pare un pic aiurea să tai copacii ca să încurajezi un moft: până la urmă bradului de 2m îi trebuie nişte ani să ajungă acolo, iar noi îl aruncăm după mai puţin de-o lună. Iar cu brad în ghiveci am, de asemenea, o problemă: cei pe care i-am luat în ultimii doi ani s-au uscat până la primăvară când aş fi putut să-i replantez la moşie.

Despre brad artificial nici nu poate fi vorba, aşa că, iată, vine Crăciunul şi eu nu ştiu ce să fac! Un sfat ar fi potrivit, şi vă mulţumesc pentru el!

Update: multumesc pentru sfaturi si voturi. Am luat brad tăiat, fiindcă cei din ghiveci arătau deja destul de trist şi nu mai vreau să-mi pară rău când se ofilesc :(

December 22

PR confuz, mi-am greşit meseria!

În seara asta am fost într-un loc drăguţ, la nişte doamne simpatice care au vrut să ne povestească despre business-ul lor. Nice and cosy, vreo 12 bloggeriţe (detest diminutivarea asta! chiar aşa, nu putem găsi alt termen pentru fetele care fac blogging?!) dimpreună cu doamnele respective şi cu organizatoarea întâlnirii. Şi cu o tânără despre care n-am înţeles foarte clar ce hram poartă în locul respectiv, ci doar că e PR şi că are un proiect cu locul în care ne aflam.

Piaristă, jurnalistă, specialistă

Tânăra PR s-a recomandat scurt Adina smth şi a început să vorbească ca şi cum ne citise pe toate, ştia ce hram purtăm, eram din aceeaşi poveste (una nedefinită), dar ea avea apanajul de a fi, you know, PR şi jurnalist. Ca om cu ştate vechi prin presă, am întrebat-o pe unde a lucrat. Mi-a zis un nume de site de care n-am auzit niciodată şi că înainte a lucrat prin Pro – trustul, cred, nu televiziunea. Boon, bine, un reper, hai, zi mai departe.

Mai departe a povestit una-alta despre experienţele ei cu locul în care eram (pozitive, all right) iar eu am întrebat-o de obiective, fiindcă ne zisese de rezultate iar eu ştiu că rezultatele sunt bune sau nu în funcţie de nişte obiective. S-a dovedit că tânăra nu avusese obiective, ea era doar veselă şi fericită cu experienţa ca atare. Mbine, ok, pot să accept şi asta!

Ce ştii să faci de banii ăştia?

Ce nu pot să accept e faptul c-a trecut la business, cum ar veni, cu următoarea abordare: “Aici e vorba de o campanie de promovare. Toată lumea ştie că o campanie bună durează cam trei luni, aşa că eu vreau să ştiu ce puteţi voi să faceţi pentru promovarea locului, că vă dăm nişte servicii moka” şi, mai specific, “Câte comunicate de presă puteţi scrie pe săptămână?”.

Îmi displăcuse fata de la prima silabă pe care a scos-o, din limbajul corporal pe care îl avea, din priviri, gesturi, tot, chiar şi pentru că ţinea în mâini un clip board, ca Octavian Ursulescu pe vremea când prezenta Mamaia, şi admit asta, dar faptul că am întrebat-o de obiectivele campaniei n-are legătură decât cu logica, nu cu antipatia. Am mai avut (şi probabil o să mai am) clienţi după care nu m-am dat în vânt ca oameni, dar am lucrat totuşi foarte ok cu ei.

Obiectivele fetei erau aşa: Păi, să promovăm. Eu am insistat: Bine, dar mai concret? Ce, cum? Există un USP? Că nimeni de aici nu scrie comunicate de presă pe blog cu copy/paste. Iar eu, ca să scriu un comunicat de presă, iau destul de mulţi bani, că ăsta mi-e jobul! 

La asta fata s-a uitat urât (pe mine mă buşea rău râsul) şi a zis, clar şi răspicat: Cred că vorbesc în chineză.

Inevitabil, şi celelalte bloggeriţe s-au simţit lezate de o asemenea manieră de abordare, iar Anne-Marie chiar a scris despre asta un post foarte bine articulat! Faza a fost depăşită elegant prin scoaterea tutei din peisaj şi iniţierea unui alt moment, admirabilă repliere a gazdelor.

Fireşte, tânăra PR a fost comentată at large tot restul serii şi recunosc că ne-am amuzat copios pe seama ei. La sfârşit, însă, după ce lumea a plecat, eu m-am dus s-o întreb, totuşi, ce naiba a fost în capul ei cu o asemenea abordare. Era singură într-o altă cameră şi mi-a fost milă de ea – ştiu, ştiu, dar asta e!

Cum se face PR, de fapt, dacă nu ştiaţi!

Tot cu nasul pe sus, tot fără să-şi ceară scuze, din vorbă în vorbă, mi-a explicat că PR-ul înseamnă să aibă un buget şi să plătească articole, că a lucrat şi cu clienţi străini şi aşa se face, se plătesc articole. De ce ar scrie un jurnalist despre un business sau altul fără bani? 

I-am spus că ce zice ea nu e PR, e media buying toată ziua, şi că ar trebui să nu-şi mai zică PR dacă asta pricepe ea din meseria asta! Iar replica nu a întârziat să apară: pe noi aşa ne-au învăţat la facultate, că PR-ul trebuie să facă să apară atâtea articole în atâtea locuri şi că ea întoteauna plăteşte articolele, că aşa face de trei ani de când s-a apucat de PR, normal că plăteşte articolele, şi că îmi arată cursul domnului Coman ca să văd.

Eu nu pot să cred că Mihai Coman (dacă nu ştiţi cine e, google him!) predă aşa ceva, nu cred nici dacă văd notiţe de curs cu fraza asta, scrisă întocmai! Aşa că am insistat şi i-am spus să-mi spună exact cum a zis domnul Coman.

Răspunsul: PR-ul trebuie să facă în aşa fel încât să apară articole în presă.

Da, tuta pământului, asta e corect, apariţiile în presă intră în sfera activităţii de relaţii publice. Dar trebuie să le genereze, ca pe ştiri, nu să le plătească!

N-am plătit niciodată un articol şi, slavă clienţilor!, am găsit ce să comunic şi astfel să generez chiar şi articole cu trimitere din prima pagină! Deci ştiu că se poate, aşa că vă rog să-mi spuneţi şi mie ce se învaţă în şcolile astea  şi de ce există absolvenţi de PR şi jurnalism care cred că datoria unui om de relaţii publice e să ducă la casierie nişte facturi pentru advertoriale nemarcate?!

Deci?!

December 12

Primiţi cu colinda de la Victoria’s Secret?

Mai e un pic şi se pornesc colindătorii urbani să lălăie Steaua prin metrou, scări de bloc şi prin alte locuri cu prezenţă umană prinsă-n capcana urlătorilor. Unii cântă bine, alţii’s vai de capul lor! Dar mă întreb ce reacţie ar avea şi cât ar plăti vecinul de la patru (al meu, al tău, al nostru, nu contează) pentru aşa un colind:

Şi imaginaţi-vă şi ce faţă ar face nevasta lu’ vecinu’ de la 4 dacă le-ar vedea apărând la uşă pe Adriana Lima, Candice Swanepoel, Doutzen Kroes, Erin Heatherton, Lily Aldridge şi Lindsay Ellingson, îngerii de la Victoria’s Secret. Probabil că ar zice că nu le dă nimic fiindcă au falsat îngrozitor!

Category: Dileme | LEAVE A COMMENT
December 8

Gânduri necreştineşti

Iar n-am apă caldă şi nici căldură fiindcă unii dintre vecinii mei nu şi-au plătit întreţinerea cam de prin epoca de piatră. Dacă astă vară, când s-a mai întâmplat odată pocinogul cu RADET-ul, era vară iar eu am fost mai mult plecată decât acasă, acum e nasol fiindcă e iarnă şi dacă cu apa caldă mai rezolv de un duş la mama (care stă la doi paşi, hai cinci!), cu căldura nu se poate rezolva la fel de uşor.

În principiu, metode legale ar fi, dar aşa de complicate încât nici măcar administraţia blocului nu poate face mare lucru – nu că s-ar strădui cine ştie cât oricum! Iar mie îmi vin, pe bune!, cele mai necreştineşti gânduri pentru şi către vecinii nesimţiţi care nu pricep că trebuie să-şi plătească dările, fir-ar ele să fie de dări!, şi că nu poţi, nene, să consumi la infinit fără să achiţi facturile!

Îmi vine să le fac rău, fizic, fiindcă şi nesimţirea lor îmi face mie rău, iar metodele legale sunt, cum spun, teribil de întortocheate. Adică da, există procese pentru ca administraţia să le ia apartamentele, dar în România procesele durează cu anii – true story, am avut şi eu un proces!

Pricep că viaţa e grea, dar nu toată lumea trebuie să stea în centru şi nu toată lumea trebuie să stea în două sau trei camere. Mi se rupe că au credite, mi se rupe că n-au ce mânca fiindcă igiena personală şi căldura sunt mai importante decât maţul gros!

Însă ceea ce mi se pare şi mai nasol decât nesimţirea celor care nu plătesc este resemnarea celor care o fac. Am încercat să vorbesc cu câţiva vecini, să facem ceva, să mergem la nesimţiţi la uşă şi, cu frumosul sau nu, să scoatem nişte bani de la ei. Vecinii, însă, sunt resemnaţi: Lasă, mamă, poate le e şi lor greu…

Mioriţa, ftw!

December 7

Legal, bloggerii nu sunt jurnalişti!

Time ne anunţă în seara asta despre un caz legal ce stabileşte un precedent cel puţin periculos în zona de blogging. E drept, în State, mai precis în Oregon, dar chiar şi aşa măcar o sprânceană tot merită ridicată şi de aici, de peste ocean.

Chrystal Cox, o bloggeriţă de investigaţii, după cum singură se defineşte, a pierdut procesul de calomnie intentat împotriva ei de către grupul financiar Obsidian ca urmare a unor articole despre acest grup şi despre co-fondatorul său, şi pentru obsidianfinancesucks.com, care aparţine aceleaişi Cox.

Cox a pretins că informaţiile despre Obsidian provin de la o sursă pe care a refuzat să o facă publică, invocând, la tribunal, The Shield’s Law, care permite jurnaliştilor să-şi protejeje sursele.

(foto)

Judecătorul, însă, a zis ceva de genul “Nu merge cu legea de care zici matale, Mrs. Cox, că aia e pentru jurnalişti, iar tu, bloggeriţo, nu eşti aşa ceva!”, şi apoi a lovit implacabil cu ciocănelul. Obsidian a dat-o în judecată pe bloggeriţă cerând 10 milioane daune iar suma finală pe care Cox ar trebui s-o plătească drept daune a fost stabilită la 2,5 milioane. Bloggeriţa a anunţat deja că va face apel.

Motivele pentru care judecătorul a respins referirea la Shield’s Law sunt după cum urmeză: Chrystal Cox nu are studii de jurnalism, nu are nici o afiliere cu vreo formă tradiţională de media, aşadar nu este jurnalistă şi, în consecinţă, nu primeşte protecţie pentru sursele ei conform Shield’s Law.

Drept e, am citit, legea nu face nici un fel de referire la blogging, şi te întrebi dacă e o scăpare voită sau nu…

***

Vouă cum vi se pare? Sunt (toţi) bloggerii în aceeaşi oală cu jurnaliştii atunci când vine vorba de răspundere legală referitor la ce scriu, publică, difuzează?

(ref conţinut si abordare am scris cu altă ocazie)

December 7

BIZ Snow Camp – concluziile

La Biz SMS Snow Camp s-au spus şi s-au discutat foarte multe lucruri, unele pe faţă, altele la socializare, printre rânduri, cântece şi trosnetul vreascurilor de la focul de tabără. Marta & Co. au făcut un eveniment foarte reuşit, unul necesar şi pe care îl recomand insistent oricărui blogger, companie sau agenţie care vrea să crească în zona în care activează şi să înveţe lucruri despre Social Media asta. Urmează concluziile dar, înainte de asta, să punem fondul sonor potrivit:

Gramatica, bat-o vina!

Nebuloasa a adus în discuţie aspectul deteriorat din punct de vedere gramatical al unor bloguri, întrebând (mai degrabă retoric, din ce mi s-a părut mie) de ce aceste bloguri sunt, totuşi, incluse în campanii şi dacă advertiserilor nu le face mai degrabă rău asocierea cu ele.

A răspuns, mai pe larg, Andrei Roşca, şef la Spada, adică agenţie care se ocupă cu publicitatea pe bloguri, că nu e ok, dar e ok, totuşi, aducând nişte argumente care pe mine, una, nu mă conving foarte tare: OTV-izarea şi românii mai puţin educaţi care citesc şi ei bloguri şi n-au o problemă cu respectarea – sau nu! – a regulilor gramaticale, dar şi calitatea per se a conţinutului.

Apropo şi de ce zicea Adi Hădean, cred că atenţia pe care o pretindem şi o primim, impune, în primul rând, o doză semnificativă de respect faţă de cei care te citesc, iar asta implică, fără discuţie, să dai, pe blog, cât poţi de mult, să cauţi să te îmbunătăţeşti constant şi, da, să scrii CORECT! Nu toată lumea are talent şi fler la scris, pot să fiu extrem de tolerantă la capitolul ăsta, dar regulile gramaticale sunt lege nu tocmeală! Iar asta mă duce spre următoarea concluzie:

Profesionalizarea blogărimii

Tot la Pârâul Rece s-a pus accentul pe ce trebuie să facă un blogger bun, cum trebuie să fie, cum trebuie să se îmbrace, să vorbească, să respire şi să socializeze şi mă ia râsul doar când mă gândesc că unii vorbesc despre aşa ceva în timp ce alţii dezbat (non) necesitatea respectării regulilor gramaticale.

Pe bune, admiteţi că e ilar cel puţin, e ca şi cum am face o campanie socială pentru a îmbrăca un homeless cu haine haute couture, iar cele două discursuri nu fac decât să arate, clar, că nu există un numitor comun în blogosfera noastră cea de toate zilele în ceea ce priveşte ce şi cum livrăm – că tot suntem topiţi după cuvântul ăsta! Şi mai arată ceva: blogosfera autohtonă e o mulţime de individualităţi (şi orgolii!) dar nu e o sumă. Lucrul ăsta, văzut din afară, poate arăta deplorabil deşi e parte din evoluţia pieţei şi din jocul cu o singură regulă: e loc sub soare pentru toţi.

Se vorbeşte despre profesionalizare dar nu prea mai spune nimeni nimic de pasiunea de a scrie şi, da, sunt bloguri cunoscute pe care, din ce în ce mai mult şi mai frecvent, se scrie de dragul citirii, mai degrabă decât de dragul scrierii. Ştiu că scriem pentru că vrem să fim citiţi, dar am impresia că prea mulţi uită resorturile care i-au împins să-şi facă blog în primul rând. Iar asta mă duce către următoarea concluzie.

Lumea de dincolo de monitor

Pentru cine scriem? Pentru gloria personală, pentru cititori sau pentru agenţii? Scriem de dragul de a scrie ori scriem de dragul de a fi citiţi? Recitiţi-vă articolele din ultima lună, apoi încercaţi să vă răspundeţi onest la treaba asta.

Make no mistake, în alte ţări blogosfera e Cenuşăreasa din poveste, nu Frumoasa din Pădurea Adormită care, deşi, practic, doarme toată povestea, e eroina principală, primeşte şi sărut şi happy end. În România lucrurile sunt diferite pentru că nu mai avem presă scrisă. Avem, în schimb, multe agenţii de PR care, agenţii, nu mai au cu cine organiza conferinţe de presă, fiindcă, deh, nu mai avem presă, aşa că s-au îndreptat către bloggeri.

Faptul că presa se duce în jos iar agenţiile de PR au avut încredere în ceea ce pot livra bloggerii, în termeni de conţinut şi de buzz, este o şansă şi ar trebui tratată ca atare.

Poate că unii dintre noi ne credem vedete în lumea asta, dar lumea reală e cu muuult mai mare, iar deocamdată vedetele  blogosferei nu trec testul acolo şi, atâta timp cât nu găsim echilibrul între a ne lua în serios şi a ne lua prea în serios, nici nu-l vor trece, chiar dacă îşi doresc asta! Oamenii care ar putea avea, acum, statutul ăsta şi în offline sunt de numărat pe degetele de la o mână şi aici nu includ vedetele care şi-au făcut blog şi tratează aspectul ăsta cu seriozitate, fiindcă ei nu şi-au căpătat faima din online.

La trecutu-ţi mare, care viitor?

Prin prisma jobului pe care îl am interacţionez cu mulţi oameni din variate industrii, cu mulţi PRi de companie care încă nu au încredere în bloggeri pentru că, repet, văzută din afară, lumea asta care nouă ni se arată ca un castel, pare, de fapt, ca o garsonieră confort doi. Da, şi companiile respective pierd pentru că nu intră în online, iar noi am putea adăuga plus valoare sub forma unui stil personal de a livra informaţia lor către public, dar chiar şi aşa…

Ieşiţi pe stradă, faceţi un sondaj. Câţi dintre cei care vă răspund că au acces la internet citesc şi pot nominaliza nişte bloguri? Ştiu că unii au mii de unici, respect asta, dar nu (doar) ei sunt blogosfera şi cred că ar trebui să-şi facă, da, şi ei!, probleme cu felul în care suntem percepuţi, ca ansamblu, fiindcă dacă cititorii îşi pierd încrederea în ceea ce oferim, toată lumea are de pierdut.

Partea bună e că lucrul ăsta se aplică şi invers, respectiv dacă toată lumea este preocupată de ceea ce livrăm către public, atunci toată lumea creşte, în ansamblu. Şi nu e vorba doar de percepţia publicului asupra blogosferei cât şi de bani. Cu alte cuvinte, acum mănâncă aproximativ 100 dintr-un tort de 10 kilograme. Dacă imaginea pe care o are publicul şi, implicit spenderii, s-ar modifica în bine, poate că am fi 200 de oameni care ar mânca câte o felie dintr-un tort de 30 de kilograme.

Asta înseamnă o felie mai mare pentru toată lumea, dar condiţia e să facem un efort comun, poate chiar o campanie în blogosferă pentru profesionalizarea blogosferei şi pentru a comunica publicului, agenţiilor şi clienţilor că putem. Mai mult, mai bine. Atunci vor fi şi bani. Mai mulţi, mai la timp.

De final, tot asta, poate acum sună altfel :)

PS lista completă a articolelor despre Biz SMS Snow Camp e la Cristi Manafu.

November 29

Ce punem în ghetuţe de Moş Nicolae?! Vă dau eu cea mai bună idee!

Mie îmi place efervescenţa asta care se porneşte în decembrie, cu lume mai veselă fiindcă e guvernată de ideea de a oferi daruri celor dragi, cu liste nesfârşite, bugete (of, da! trebuie şi bugete!) şi gândul la bucurii! Prima ocazie este de Moş Nicolae, fix peste o săptămână, şi cum mereu ne întrebăm ce să punem în ghetuţe (pantofi, botine, cizme, papuci), am pentru voi o soluţie foarte simplă şi… amuzantă!

Ce punem în ghetuţe?“, deci! Păi… e simplu! Punem şosete drăguţe sau, pentru doamne şi domnişoare, dresuri colorate, mate ori strălucitoare, cu model şi fără model, cu DEN ce varianză după gusturi ori temperaturile de afară, ciorapi din plasă ce invită la… hmmm! Pentru domni se găsesc chiar şi jambiere pentru fotbal, dacă-s pasionaţi, iar pentru copii se găsesc ciorapi drăguţi ori şosete cu talpă de cauciuc, să nu mai alunece prin casă şi să nu mai strângă chiar toate scamele de pe covor! În ghetuţe, deci, punem ciorapi, se ştie!

Şi de unde facem rost de toate acestea, aranjate, frumos, după preţ, categorii ori destinatar? Şi asta e simplu! De la sosetaria.ro, care e un fel de rai al tuturor acestor articole, atât pentru domni şi copii, dar mai ales pentru doamne şi domnişoare!

Pe mine mă distrează teribil şosetele cu degete şi am deja câteva perechi, care mai de care mai coorate, dar cum iarna port destul de des fustă (call me crazy, dar îmi place combinaţia fustă cu cizme!), am dat iama printre dresurile de la şosetărie – ştiaţi că există şi unele de 600 DEN? Sigur sunt mai călduroase decât blugii! Şi să nu uităm că s-au inventat şi dresurile care ajută siluetele, multe multe modele pentru tot soiul de îmbunătăţiri! Ce vreţi mai mult? De fapt, ştiţi ceva? Orice vreţi mai mult se găseşte! Voi doar să aveţi răbdare să căutaţi!

Acum, pentru că eu am rezolvat problema şi ştiu ce am să pun în ghete de Moş Nicolae, şi dacă tot v-am dat ideea, zic să vă dau şi… mijloacele! Aşa stând lucrurile, vă ofer trei vouchere de shopping de la Şosetărie, fiecare în valoare de 50 de lei şi cu transportul asigurat!

La schimb pentru cadou nici nu cer multe, că de aceea e cadou! Vreau doar să-mi spuneţi ce credeţi voi că se întâmplă cu şosetele atunci când dispar, şi nu în pereche, cum ar fi normal, ci una câte una! Teoria mea este că maşina de spălat se hrăneşte cu şosete, dar probabil e greşită! :))

Deci? Unde se duc şosetele când se duc?! Accept comentarii aici ori pe FB, cu tag la mine şi Şosetărie, iar mâine vă spun cine se bucură că are ce pune în ghetuţe de Moş Nicolae!

Later edit: următorul cadou şi câştigătorii de azi sunt aici.

IMPORTANT!

Vineri, pe 2 decembrie, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou!

Aşa stând lucrurile, vă reamintesc că darul de ieri este un exemplar din Sanctus semnat de autor, adică nici mai mult nici mai puţin decât un volum de colecţie care o să valoreze destul de mult când Simon Toyne o să fie încă şi mai cunoscut decât este deja! Încă puteţi să-l câştigaţi, apropo!