February 8

Cirque du Soleil în România. Backstage, ziua 3: în spatele cortinei

Astăzi a fost ziua în care cei de la Cirque du Soleil au dezvăluit câteva, doar câteva!, dintre secretele lor unora dintre jurnaliştii români, fericiţilor care au avut acces în backstage: puţini şi aleşi pe sprânceană. Am putut asista la repetiţiile de la Chinese Poles şi Russian Swing, două dintre cele mai spectaculoase numere din spectacolul Saltimbanco. Pe lângă asta, aşa cum vă spuneam, fiecare jurnalist a avut posibilitatea de a sta de vorbă cu câte un artist, creator sau membru al staff-ulu, în aşa fel încâtsă poată trata subiectul dintr-un unghi diferit.

Eu am ales, fireşte, să stau de vorbă cu Amelie, PR-ul, dar o să puteţi citi interviul într-una din zilele următoare, cel  mai probabil vineri.

***

Arena de la Romexpo e ordonată de rânduri şi rânduri de scaune, aşa cum nu am mai văzut-o niciodată. Între rânduri, nişte domni s-au apucat să aşeze covorul roşu pentru invitaţi şi glumesc, uitându-se la acrobaţii de pe scenă: “Ia uiteeee! Uite cum se-ndoaie! Ăştia n-au oase!“, zice unul, iar altul îi răspunde “pfff, io făceam de-astea la grădiniţă!”, dar nu râde şi-mi dau seama că e felul lui de a rezona cu ceea ce vede pe scenă.

Profesionişti până la cel mai mic detaliu

Pe scenă se repetă Chinese Poles, unul dintre momentele din Saltimbanco, al cărui decor este compus din câţiva stâlpi. Artiştii sunt îmbrăcaţi în costume şi nu execută întreaga rutină, ci doar momentele mai dificile. De asemenea, se asigură că toate măsurile de siguranţă sunt la locul lor, corzile întinse exact atât cât trebuie, contragreutăţile fixate perfect. Unul dintre ei se caţără, agil ca o maimuţă, până în vârful unui stâlp, cam la vreo  4 metri înălţime. Cu o mişcare suprinzătoare, se azvârle de-acolo, se roteşte în aer şi apoi “aterizează”, tot pe stâlp, prins doar cu picioarele. Fără să vreau, îmi scapă un “aaaah”, iar apoi îl recunosc, este unul dintre cei mai veseli dansatori din hora de aseară.

Rând pe rând, repetă toţi mişcări, salturi, gesturi. Sunt concentraţi, dar se simte familiaritatea dintre ei. Dincolo de măsurile de siguranţă, ei ştiu că trebuie să se bazeze unii pe alţii, că depind unii de alţii. Sunt profesionişti desăvârşiţi iar corpurile lor sunt perfect lucrate, doar muşchi. De altfel, fiecare are programul său personalizat de training şi, dacă se impune, o anumită dietă. Şi psiholog, fiindcă viaţa departe de casă nu e aşa frumoasă şi, în ciuda relaţiilor dintre ei şi a faptului că munca lor e să distreze publicul, ei sunt… la serviciu 24 de ore din 24, iar ritmul ăsta te poate epuiza psihic. Se laudă şi se încurajează unii pe alţii şi mai e un detaliu, de data asta referitor la costume, care îmi place foarte mult: chiar şi curelele cu care îşi fixează măsurile de siguranţă sunt colorate, potrivite cu restul costumului.

Următorii care repetă sunt cei de la Russian Swing. Pe scenă apare un leagăn care e asigurat ferm înainte ca acrobaţii să-l folosească. Apare şi o saltea, pentru aterizări. Balans, balans, leagănul prinde viteză şi se aude “Hop!”, după care acrobatul sare, face câteva tumbe în aer şi aterizează pe saltea cu un bubuit sec. Şi iar! Şi iar! Şi de fiecare dată se aude acest “Hop!” prin care îşi anunţă colegii să fie atenţi, că acum face saltul. De încântare uit să fac poze!

Oricum nu ar ieşi cine ştie ce, că nu avem voie să folosim blitz-urile pentru a nu-i deranja pe artişti.

Dincolo de cortină, o lume perfect pusă la punct!

Eu am cerut interviu cu Amelie, PR-ul, şi stau de vorbă cu ea preţ de vreo zece minute, după care se scuză: a venit momentul să trecem dincolo de cortină, în culise, iar Amelie este ghidul nostru. Imediat ce intrăm în spaţiul ferit de privirile spectatorilor, primul lucru pe care îl vedem sunt măştile, apoi colecţia de pălării. Absolut toate pălăriile din spectacol sunt înşirate cuminţi acolo, iar în dreptul fiecăreia stă o etichetă cu numele artistului care urmează s-o poarte.

Ca ultim detaliu de adăugat la costume înainte de intrarea în scenă sunt măştile. Astfel, actorii se îmbracă, se machiază şi, apoi, exact înainte să intre pe scenă, îşi pun măştile şi pălăriile. Totul e perfect calculat şi nu are sens să se plimbe de colo colo prin culise. Există un traseu!

Aflăm că pentru fiecare obiect de îmbrăcăminte există şi o copie de rezervă, iar pentru încălţăminte chiar mai multe şi, dacă chiar şi al doilea set cedează, în culise există un colţ unde trei fete din echipă cos şi repară tot ce e de reparat. Acolo există bucăţi din toate materialele, nasturi de toate felurile şi aţe de toate culorile!


Mai în spate sunt cutiile (uriaşe!) în care se găsesc fardurile, grupate pe cutii, câte una pentru fiecare artist/rol, cu indicaţii clare pentru ce se găseşte în fiecare cutie şi cu poză: pentru demachiante sunt nişte nori pufoşi, iar pentru farduri sunt nişte peşti viu coloraţi.

Vedem şi costumele care sunt perfect aşezate tot în nişte cutii, uriaşe şi acestea: aş încăpea cu uşurinţă într-una. Capacele cutiilor ascund încălţările potrivite cu costumele, astfel că împachetatul şi despachetatul într-o nouă locaţie se face imediat: pui capacul, scoţi capacul! Puf!

Mai departe, am văzut bucătăria – la propriu, nu la figurat! Cirque du Soleil umbşă cu bucătăria după ei – şi zona de training şi sport. Fiecare dintre artişti are un program fizic propriu, special creat pentru el de fizioterapuţii trupei dar, zâmbeşte Amelie, sunt zile în care se mai permite chiului.

Zâmbesc şi eu, dar nu pot să nu mă întreb ce antrenament mai bun i-ar trebui, de exemplu, domnului care se cătăra mai devreme, folosindu-şi doar picioarele, pe unul dintre stâlpii chinezeşti…

Revenim în arenă, urmărim încă o repetiţie, apoi Amelie ne spune categorică, dar cu zâmbetul pe buze, că începe repetiţia cu sunet, şi că Thank you very much for being here. We’re sorry, but you have to leave now.

Aşa am şi făcut, doar numai pentru a reveni, peste o oră, la spectacol! Începe Saltimbanco!

PS O altă poveste din culise citiţi la Cristina Bazavan.

February 7

Cirque du Soleil în România. Backstage, ziua 2: La circ!

Azi am avut o zi din alea în care fiecare lucru din agendă se precipită, se încalecă cu celelalte şi, fireşte, mai apare încă ceva care trebuie făcut… azi! Într-un final dramatic, însă, am ajuns în vastele apartamente şi m-am cazat pe canapea lângă o cană uriaşă cu ceai…

Ce naiba scriu eu aici, când, de fapt, articolul ăsta trebuie să înceapă aşa:

I-am cunoscut pe cei de la Cirque du Soleil! Şi am fost cu ei la circ! La circul nostru românesc, Globus, la un spectacol, Destinul Dacilor, care a fost senzaţional! (acum deja aş putea să apăs Publish, dar ştiu că vreţi detalii, aşa că citiţi, totuşi, şi restul articolului!)

În cinstea prezenţei Cirque du Soleil în România, Brânduşa Novac, directoarea Circului Globus, a pus la cale o reprezentaţie specială a spectacolului Destinul Dacilor, un spectacol de gală dacă vreţi, fiindcă pe lângă gradenele pline cu copii şi presă, pe lângă artiştii de la Cirque du Soleil, au mai asistat şi primarul Bucureştilor, Sorin Oprescu, dar şi ambasadorul Canadei la Bucureşti, Sorina Burlacu, Director General Events, Chris May, Company Manager Saltimbanco (aka şeful turneului mondial al spectacolului) şi multe alte personalităţi din lumea artistică românească. De gală, cum ziceam!

Sorin Oprescu şi Brânduşa Novac

Spectacolul celor de la Globus este incredibil de mişto, de la regie, subiect, acrobaţii, dresură, lumini, muzică… serios, nu mă aşteptam să fie atât de bun! Oaspeţii canadieni au urmărit cu atenţie fiecare număr, au aplaudat şi au scandat, au tropăit din picioare mai ceva ca nişte copii! Spectacolul e interactiv pe alocuri, publicul trebuie să decidă, de exemplu, dacă fiicele Daciei să fie sau nu eliberate de romani şi, fireşte că s-a strigat DAAAA! Ei, au strigat şi cei de la Cirque du Soleil, chiar dacă nu priepeau ei foarte clar cu ce sunt de acord.

În pauză, unii dintre ei m-au rugat să le explic vreo câteva detalii din spectacol şi erau teribil de interesaţi de partea cu dresura de animale: abia aşteptau să vadă leii. De asemenea, m-au rugat să-i învăţ cum se spune  Mulţumesc. Înainte ca cele 15 minute să se fi scurs, erau toţi la locurile lor, în sală, cuminţi şi discuplinaţi. Spectatorii români au mai întârziat… fashionably late :(

“Sunt fericit pe scenă”

L-am întrebat pe RJ, unul dintre artiştii din Saltimbanco şi unul dintre puţinii americani din Cirque du Soleil dacă nu e obositor, totuşi, să joace de nouă ori în patru zile. “Nu, eu sunt fericit pe scenă. Nu simt oboseala, doar o stare de bucurie după ce-mi scot costumul, mă demachiez, fac un duş şi, abia apoi, respir uşurat că totul a ieşit bine din nou”. Tot RJ a fost unul dintre cei care şi-au dorit mult să cunoască distribuţia spectacolului de la Globus  – li s-a împlinit dorinţa după lăsarea cortinei. Funny thing, după doar o zi petrecută la noi în ţară mi-a zis că înţelege că, de fapt, România este ţara tuturor posibilităţilor. Am râs amândoi. Eu cam mânzeşte! :D

La final, când romanii şi dacii fac pace (da, fac pace!) şi dansează toţi o maaare horă, cei de la Cirque du Soleil s-au urcat şi ei pe scenă şi au dansat alături de artiştii români. Fără inhibiţii, fără reţineri, pur şi simplu artişti care performau împreună. Mi s-a părut un moment foarte fain, cu atât mai mult cu cât părerea unanimă a celor pe care i-am întrebat cum li s-a părut spectacolul a fost: Sunt la fel de buni ca şi noi!

De altfel, cei de la Cirque du Soleil au fost primii care, la aplauze, s-au ridicat în picioare! Chapeau bas!

 

După spectacol am stat un pic mai mult de vorbă cu un alt membru al distribuţiei Saltimbanco, cel care joacă rolul Baronului. El mi-a povestit că sunt în turneu până în decembrie şi că vin dintr-o Sofie literalmente îngheţată. M-a întrebat cum e perceput Cirque du Soleil în România şi i-am spus că publicul român abia aşteaptă să-i întâlnească şi că nu e de mirare că joacă nouă spectacole cu casa închisă. I-am povestit un pic de Sibiu, de FITS şi de Malabar, pe care i-am văzut acolo şi de care eram sigură că ştie (ştia!) şi că românii, în general, sunt apropiaţi de arta spectacolului şi îi vor primi cu căldură, în ciuda vremii de afară.

Apoi am vorbit un pic despre viaţa lor, mereu pe drumuri, şi mi-a spus că pentru cei din Cirque este ori viaţa ori cariera, dar că alegerea e firească dacă iubeşti ceea ce faci, iar ei sunt, cu toţii, pasionaţi de munca lor. Cumva, unii dintre ei au reuşit, probabil, să îmbine viaţa (de familie) cu cariera (în circ), pentru că în grupul celor de la Cirque du Soleil erau şi doi copii, o fetiţă de vreo 10 ani şi un băiat de vreo cinci.

Nu, n-am întrebat, nu chiar toate întrebările trebuie adresate… La Cirque e bine să existe şi un pic de mister.

Mîine merg în backstage tour şi am interviu cu… eh, o sa citiţi voi cu cine! Nu uitaţi, până la ora 13 puteţi să-mi spuneţi ce vreţi să ştiţi despre Cirqu du Soleil şi Saltimbanco iar eu promit să încerc să aduc răspunsuri!

De final, o informaţie mega importantă: s-au mai pus în vânzare câteva locuri, aşa numitele locuri tehnice care fuseseră reţinute, în caz că e nevoie de mai mult spaţiu pentru spectacol. Sunt locuri foarte bune, dar grăbiţi-vă, că nu sunt multe!!!

February 1

David Beckham, boxerii şi targetul

Tocmai am văzut o reclamă la TV şi nu pricep foarte clar cui i se adresează, poate ştiţi voi. Se făcea, în spotul publicitar, că David Beckham, super tatuat şi îmbrăcat, dacă se poate spune aşa, doar în chiloţi, se mişca relativ lasciv pe Don’t Let Me Be Misunderstood, adică un “suflet cu bune intenţii, Doamne, ca să ne’nţelegem”!

Prim planuri pe piele, pe tatuaje, pe chiloţii fotbalistului care, bam!, sunt branduiţi, ghici cum!, chiar cu David Backham. Şi după aia mai aflăm că lenjeria costă 59,90 de lei şi se găseşte la H&M. Aaaaand… cut!

Nu m-a interesat detaliul şi n-am întrebat asta niciodată, dar plătesc bărbaţii echivalentul a cel puţin zece beri pentru o pereche de boxeri?

Şi, de fapt, cui se adresează reclama asta?! Domnilor? Adică sunt ei impresionaţi până la portofel de fizicul unui fotbalist dezbrăcat şi de chiloţii pe care acesta îi poartă?! Doamnelor? Impresionate de dans, piele, tatuaje şi chiloţi (eventual şi de… prim planuri :D), acestea ar trebui să dea iama la magazin pentru a cumpăra domnilor de la ele de acasă lenjeria cu pricina?!

Recunosc, mi-am clătit ochii, DB n-arată rău, reclama e bine filmată, dar finalul cu boxerii care se găsesc la H&M m-a descumpănit un pic, cred că mă aşteptam la alt produs. Sau poate nu se potriveşte cu codul portocaliu, nu ştiu!

Colecţia H&M by David Beckham se lansează mâine sub numele de Bodywear şi, mai are, pe lângă boxeri, şi ale variante de lanjuri masculine, pijamale, maiouri, izmene, bluze şi tricouri, fiecare în trei variante de culori: alb, negru, gri.

January 31

Domnii răspund: Ce le face fericite pe femei?

Diseară e gala The Most Dateable Bloggers, o joacă făcută de Heineken în care publicul a votat nume celebre din online-ul nostru autohton, clasamentul fiind, în acest moment, condus (confortabil, aş zice) de Andi Moisescu.

S-a cârcotit, pe la colţuri, că mulţi din lista propusă de organizatori ar fi cam însuraţi, ba chiar şi părinţi, unii dintre ei, ceea ce, fireşte, ar trebui să-i excludă din lista de “mmm, mi-ar plăcea să ies cu dumnealui”. Cârcotaşii uită, totuşi, că, de fapt, toată poveste e o joacă, un exerciţiu virtual de what if, şi că, la o adică, faptul că sunt însuraţi/cuplaţi nu-i face mai puţin amabili, deştepţi, atrăgători sau amuzanţi. Ba, poate chiar dimpotrivă, le adaugă şi “savoarea” fructului oprit! (totuşi, nu daţi năvală! unii sunt chiar foarte însuraţi!)

Pentru că subiectul săptămânii trecute, aici, printre rânduri, a fost fericirea, am întrebat cinci bloggeri ce cred ei că le face pe femei fericite (o întrebare capcană, mwahahaha!) iar acum vă spun şi vouă ce şi cum, ca să decideţi dacă au sau nu dreptate. Sau măcar habar!

foto

Premii! Cel mai bun comentariu-replică primeşte drept premiu “Minighidul preparatelor din ouă” (!), iar domnul despre care credeţi voi că mai poate progresa, primeşte volumul “Minighid sosuri şi salate”, premiu de consolare, dar şi de ajutor întru pregătirea unei cine romantice dar… light! Bine? OK! Acum să vedem ce cred domnii că le face fericite pe femei, în ordinea în care au trimis răspunsurile – şi le mulţumesc atât mult cât şi public pentru asta!

Ce le face fericite pe femei? Ghici ghicitoarea mea!

Andrei Cismaru : eu îs de părere că lucrurile mici şi tâmpiţele/amuzante întreţin fericirea: o cafea adusă la pat dimineaţa, un sărut furat pe neaşteptate, o floare oferită fără vreo ocazie specială, o vorbă de suflet atunci când situaţia o impune, un umăr pe care să poată plânge (sau în care să dea pumni pentru descărcare), o plimbare neaşteptată sau orice altceva care să-i demonstreze că este cea mai importantă şi nimic altceva nu contează.

Andrei este într-o “relationship”, noi ştim cu cine, da’ nu spunem! Mai multe despre el, cu bune şi rele, aici.

Un răspuns paradoxal

Toma Nicolau: De-ar fi răspunsul la fel de melodic precum întrebarea asta de şase cuvinte, ni s-ar lua tuturor (nouă, bărbaţilor) o povară de pe suflet.
Paradoxal, le face fericite o porţie mare de ceva dulce, dar şi să aibă un corp tras prin inel. Paradoxal, le face fericite un bărbat care să ştie anticipat orice gând ce le nemulţumeşte, dar şi să fie ascultate cum vorbesc minute în şir despre nimic. Paradoxal, le face fac fericite lucrurile scumpe şi rare, dar şi reuşita găsirii unei tocmeli, unor reduceri, unui butic cochet de vechituri.

Tot paradoxal, vor să fie apreciate pentru naturaleţe şi calităţi native, dar se folosesc de machiaj, vestimentaţie, push-ups (aşa le-o zice?) şi alte şmecherii pentru a atrage atenţia. La fel de paradoxal, par că ştiu despre ce vorbesc când eu, de fapt, sunt complet în întuneric.
Am renunţat să mai caut formule. Încerc să fac fericită o singură femeie, pe a mea. Paradoxal, n-o să-mi iasă la nesfârşit.

foto

Paradoxal, deşi scrie aşa de bine, Toma a făcut fotbal de performanţă iar acum este student la UNEFS şi se pregăteşte să devină antrenor de fotbal. Mai multe despre el, aici.

Dragoş Răzvan aka #zicu de la TVdece: “Ce le face fericite pe femei?” e o întrebare din categoria: “Ce-şi doresc femeile?”, “Care e sensul vieţii?”, “Care e rolul nostru pe acest pământ?” etc.

Există piramida nevoilor, a lui Maslow: nevoile fiziologice, nevoia de siguranţă, nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de autorespect şi autorealizarea, şi există piramida nevoilor/dorinţelor feminine, unde se regăsesc lucrurile care le fac fericite: nevoia de a bârfi, nevoia de a sparge bani la shopping, nevoia de se aranja ore întregi ca să iasă în oraş, nevoia de a cicăli, nevoia de a face diete etc.

Da, ETC, pentru că dacă piramida lui Maslow are un numar fix de nevoi, cea feminină este, practic, interminabilă. Nu că ar fi ceva rau în asta. Am fost inventaţi sa vi le satisfacem şi să vă facem fericite. Şi aşa am ajuns la partea serioasă a raspunsului: cred că fericirea unei femei stă într-un barbat care e proiecţia ei la masculin. Şi viceversa.

Zicu, numit în cercuri intime şi Crenguţ, are o cravată verde cu dungi şi ceva drepturi de admin pe TVdece iar în viaţa civilă e atât copywriter cât şi foarte simpatic! Nu mi-e clar, însă, este dacă el e responsabil de TV sau de “de ce” dar aflaţi mai multe (despre el), aici.

Ionuţ Bunescu: Femeile, acele fiinţe sensibile de lângă noi care devin scorpii când nu le faci pe plac. Oare cum să le faci fericite? Cu o cafea la pat, iarna, sau cu o limonadă rece, vara. Cu slăbitul capacului de la sticla de cola pentru a fi ea mandra când o desface. Cu niste complimente care nu-s exagerate şi spuse doar ca ea să se simta bine.
O femeie fericită aplaudă cu picioarele când face dragoste cu un barbat amuzant, însă serios şi cuminte, “bad boy” care iubeşte copiii, însă nu-i va face cu alta. O femeie fericită e una sigură pe ea şi pe bărbatul de lângă, dar şi pe garderoba ei, pentru că în 2012 furi mai multe zâmbete unei femei cu o cutie de pantofi decât cu o duzină de trandafiri.

Ce le face fericite pe femei? Sigur nu un ceai de tei, fericirea trebuie spusă, poate chiar ţipată din plămâni, iar femeile adoră să facă asta mai ales când câştigă lupta în pat cu 3 la 1. Da, la scorul orgasmelor mă refer.

Bunescu are mai multe denumiri (Bunsexu, Boon S Q sau mai stiu eu cum şi-o spune!) şi variate talente, de la DJ la poet sau animator iar, în copilărie a fost vecin cu Ana lui Manole.  Vorbeşte mult. Uneori, foarte mult. Mai multe despre el (culmea, pe tăcute!), aici!

Răspunsul este evident!

Bogdan Brylynski: Ce le face fericite pe femei? Păi primul răspuns este evident: nimic. Al doilea răspuns este la fel de evident: romantismul. Al treilea, cel puţin la fel de evident: un măr.

Ca un barbat in the middle 30`s ar trebui însă să ştiu mai multe de atât. Aş putea presupune că pe femei le face fericite suma de prostioare pe care eşti în stare să le faci de-a lungul unei relaţii. De exemplu, să atârni deasupra geamului de la holul facultăţii în timpul cursului ei de Drepturile Transporturilor. Dâra de sânge care îţi iese din mânecă înainte să apuci să îi dai trandafirul care a provocat hemoragia. Paharele de şampanie ascunse în buzunarul gecii cu care plănuiai o seară romantică dar pe care le-ai spart când ai căzut pe gheata. Un Ajun de Crăciun pe care îl petreci în Arad pentru că nu te-ai trezit în trenul care te aducea acasă dupa o seară romantică. Inelul de logodnă pe care l-ai scos din slipi în vârful muntelui pentru că nu purtai altceva şi acela ţi s-a părut MOMENTUL. Mângâieri în par şi replici romantice din filme care te fac să pari mai deştept decât eşti.

Elementar matematic, adunând toate cele de mai sus ar trebui sa dea un egal. Ce scrie dupa acel semn, încă nu ştiu sumariza. Dar ştiu că dă cu plus.


Brylu, că ăsta e numele lui de scenă, se ocupă să facă fericiţi sponsorii evenimentelor pe care le organizează şi/sau promovează. Când nu face asta, e acasă la el, ocupându-se de fericirea celor trei femei din viaţa lui: soţia şi cele două fiice. Mai multe despre el, aici.

Ia! Cine primeşte reţete pentru salată?! :)

January 26

Curiozităţi pisiceşti

Guest post by Domnul Sony. Adică eu!

Citesc frecvent tot felul de supoziţii despre noi, felinele mici de apartament, aşa că m-am gândit să vă scriu câteva lucruri pe care poate nu le cunoaşteţi despre noi, dincolo de faptul că suntem, într-adevăr, cel mai simpatice animale de companie.

De exemplu, sunt sigur că nu ştiaţi că multe pisici au intoleranţă la lactoză, iar faza cu Tom şi laptele e doar o chestie pentru desenele animate. De fapt, nu prea ne pică bine la stomac. De asemenea, suntem străine de gustul dulce şi, ca şi voi, ne putem balona. Deci, nu, nu ne îngrăşăm, aşa, instant!

Uşiţa pentru pisici a fost inventată de Isac Newton, care iubea pisicile, iar Hitler ne ura, ceea ce mi se pare tot o chestie bună de PR.

Mai nasol pentru PR este faptul că pisica este singurul animal domesticit nemenţionat în Biblie. Mă rog, e ok, oricum nu sunt o fiinţă prea religioasă: când a venit preotul să sfinţească apartamentul în care locuim, l-am scuipat, uite-aşa: Hîîîî! În schimb, în Egiptul antic, atunci când murea pisica, toţi membrii unei familii trebuiau să-şi radă sprâncenele în semn de doliu! Adică şi fără pisică şi fără sprâncene!

Cele mai multe pisici sunt mai degrabă stângace (40 la sută) decât dreptace, doar 20 de procente. Adică nu campioane la stângăcii, ci chiar stângace, adică le e mai la îndemână să facă lucruri cu labuţa stângă. Restul sunt ambidextre. Eu sunt ambidextru: răstorn lucruri prin casă şi cu dreapta şi cu stânga, nici o problemă!

Şi, ca să terminăm odată cu vârsta pisicilor, iată cum se calculează: după primul an de viaţă avem cam 15 ani omeneşti, după al doilea cam 24 de ani. După asta, fiecare an echivalează cu patru ani din viaţa voastră. Aşa că eu, la cel opt ani şi jumătate ai mei, am cam 50 în ani omeneşti, deci, I’m sorry, sunt tânăr, bună seara!

January 15

Amintiri despre Eminescu

Deşi am fost olimpică la română în liceu, atunci când a venit vorba de Bac, un examen cu miză, au fost, totuşi, subiecte pe care nu mi le-aş fi dorit la examen. Printre acestea, Sorescu (nici azi nu mă dau în vânt după opera lui), şi lirica eminesciană, fiindcă mi se părea întrucâtva aiurea să te apucă să repovesteşti şi să interpretezi frumoasele versuri ale poetului nepereche.

Desigur, la română, la oral, pe biletul meu scria să discut despre lirica eminesciană în Sara pe deal şi să comentez ultimul act din Răceala lui Sorescu Deşi mă aşteptam la aşa ceva, că mie mi se mai aplică Legile lui Murphy din când în când, chiar două dintre subiectele nedorite mi se părea cam mult chiar şi pentru mama lu’ Murphy! Aşa că-mi imaginez că nu se citea chiar fericire pe chipul meu.

“Doriţi să schimbaţi biletul, domnişoară?”, m-a întrebat şefa comisiei, o femeie corpolentă, afurisită nevoie mare, după cum aveam să aflu, uşor ironic, de altfel, fiindcă oricine poate amesteca trei vorbe despre bucium şi jale, vorb’-aia, ăsta nu era bilet de schimbat! Nu, domnişoara nu dorea să schimbe biletul, mulţumesc foarte mult, dar dorea să înceapă cu subiectul doi, adică Răceala, “tratată” scurt şi concis.

“Bine”, zice cucoana de la catedră, să trecem la Eminescu acum. I-am spus, din nou, ce era de spus, aproape tehnic, aş zice  – fusesem la destule concursuri de română ca să ştiu ce şi cum se punctează pe variate subiecte şi în plus avusesem, în ultimul an de liceu, o profesoară minunată la această materie.

Am terminat destul de repede, dar cotoroanţa de la catedră n-a vrut să mă lase să scap prea uşor, aşa că mi-a cerut, suplimentar, să-i povestesc despre viaţa lui Eminescu. Ei, asta era mai interesant, fiindcă poetul român a trăit din plin, bătând ţara, şi nu numai, în lung şi-n lat, şi, din ce-am citit spus despre el, a fost un personaj interesant. Aşa că am început să turui… nu mult, însă, pentru că am fost întreruptă pentru a fi “corectată”, cum că Eminescu a fost sufleor la o trupă de teatru din Cernăuţi, ceea ce e greşit, pentru că el a fost sufleor la Bucureşti, ceva mai târziu.

Fireşte că am susţinut ceea ce ştiam eu, cu atât mai mult cu cât taman în perioada aia lectura mea era o carte despre viaţa lui Eminescu. Pe care, pentru că mă enervasem, am adus-o din bancă şi am pus-o pe catedră. Deshisă. Fireşte, cucoana a luat foc, chiar dacă aveam dreptate şi m-a ameninţat că mă scoate din examen cu nota 1. Eu i-am replicat că examenul s-a terminat când am terminat cu subiectele de pe bilet, şi că asta cu biografia e un moft. În fine… n-a fost drăguţ şi am ieşit din clasă fără să ştiu dacă mai are sens să mă pregătesc pentru celelalte examene sau trebuie să repet Bacul fiindcă am picat la română!

Mi-a dat 8.50, mi-a stricat media generală cu vreo 30 de sutimi, dar versurile lui Eminescu au rămas în continuare printre preferatele mele. Azi, că se potriveşte, un fragment de Glossă:

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate .

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Mihai Eminescu, 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889. Apropo, voi ştiaţi că există un asteroid ce-i poartă numele?! Se numeşte 9495 Eminescu şi a fost descoperit de americani în 1971.

January 14

Bărbaţii târâţi la shopping

La Observator, în seara asta, a fost o ştire despre reducerile din magazine iar reporterul a filmat şi chiar intervievat mai mulţi domni care o ardeau pe margine, aşteptându-şi iubitele şi nevestele. Unii butonau mobile, alţii tablete, dar toţi păreau destul de plictisiţi şi se vedea pe faţa lor c-ar fi preferat altceva decât să fie târâţi la cumpărături.

Cum am mai spus, eu n-am mania shoppingului, poate şi pentru că rar găsesc lucruri mişto şi la preţuri decente în magazinele româneşti iar când ajung afară am mai degrabă chef să văd de altele, nu interioare de magazine. Mai mult, plimbatul prin magazine mi se pare cam plictisitor. Mă rog, cu pantofii e altceva, dar nici asta nu e chiar un obicei deşi, admit, am mai multă răbdare când vine vorba de încălţări.

Dar e ok, pot să pricep că pentru unele doamne şi domnişoare shoppingul e aducător de adrenalină sau de cine ştie ce alte bucurii, dar ceea ce nu pot să înţeleg deloc e de ce trebuie să-i care după ele pe domni?!

De ce-ai vrea după tine pe cineva care evident nu are chef de shopping şi, în nici un caz nu are chef de rochii, fuste sau pumps, cineva ale cărui oftaturi ar putea să-ţi rupă sufletul dacă i-ai da puţină atenţie?! Că vine de dragul sau de frica ta e clar, dar n-ar fi mai simplu şi mai vesel pentru toată lumea dacă ai lua cu tine o prietenă sau te-ai duce singură?!

Întreb şi eu…

January 10

Goană după senzaţional cu Happy End

Săptămâna trecută, pe când experimentam efectul pe care îl au asupra dispoziţiei personale informaţiile oferite de cele două principale posturi TV de ştiri din România, am mai văzut o ştire-dezbatere, tot negativă şi exagerată, fireşte, dar una pe care aş vrea s-o tratez separat, fiindcă are şi ceva PR în ea.

E vorba despre o ştire al cărei titlu, prezentat la Realitatea, a fost “Sportiv român umilit la mall”, schimbat, ulterior, cu “sportiv român umilit la cinema”. Normal că am ciulit urechile, orice chestie de genul ăsta are acelaşi efect, şi mă aşteptam ca întâmplarea să se fi petrecut pe undeva prin afara României. Dar greşeam. Ştirea era despre unul dintre reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice, un bărbat ţintuit într-un scaun cu rotile dar care a avut admirabilul curaj de a încerca să facă performanţă chiar şi în aceste condiţii, iar păţania a avut loc în chiar frumoasa noastră ţărişoară.

Pe scurt, bărbatul respectiv, participase la o tabără realizată pentru persoanele cu dizabilităţi – o idee lăudabilă, de altfel, pentru că nu cred că se fac destule lucruri pentru a uşura cumva viaţa acestor persoane. Organizatorii au solicitat Cinema City din Cluj un număr de bilete la film pentru a le face o bucurie celor din tabără. S-au oferit 37 de bilete, specificându-se că accesul se face pe baza unui tabel nominal.Toate bune şi frumoase.

Problemele au început când un bodyguard Cinema City prea zelos a cerut acte de identitate pentru accesul la film şi, într-unul din cazuri, pentru a face dovada că unul dintre spectatorii grupului are 18 ani, deoarece acesta dorea să intre la un film care avea audienţă “peste 18”.

O altă problemă – şi, de aici şi “scandalul” – a fost faptul că, după ora 22, mall-ul se închide şi, odată cu el, scările rulante şi lifturile pentru persoane. Din pricina faptului că filmul la care a fost grupul de persoane de dizabilităţi s-a terminat mult după ora 22, problema a fost destul de serioasă pentru cei aflaţi în scaun cu rotile. Până la urmă bodyguard-ii de la City Cinema au găsit soluţia transportului cu un lift de marfă. Fireşte, toată situaţia a fost neplăcută pentru cei implicaţi, dar de aici şi până la a titra “umilinţă” pe burtiera unui post de ştiri e drum lung…

Un drum pe care, de dragul senzaţionalului, unii îl parcurg mult prea repede, fără a lua în considerare împrejurările unei întâmplări şi fără a cere, într-o primă fază, părerea celor acuzaţi, lucru care mi se pare nu doar trist cât şi foarte neprofesionist!

De bună seamă, atunci când organizezi un eveniment, te interesezi de absolut toate detaliile, cu atât mai mult cu cât evenimentul tău se adresează unor oameni cu dizabilităţi. Oricine ştie că mall-ul are program până la ora 22 şi e cumva logic să presupui că, odată cu închiderea uşilor, se vor opri şi scările rulante şi e evident că lucrul ăsta nu a fost făcut de organizatori, indiferent de bunele lor intenţii.

Indiferent dacă biletele erau sau nu oferite gratuit de cinematograf, cei care merg la film trebuie să respcte regulile. Adică dacă ţi se cere buletinul pentru a confirma că ai peste 18 ani la un film care impune limita de vârstă, îl arăţi. Dacă accesul se face pe baza unei liste nominale, e firesc să te legitimezi. E atât de simplu şi asta nu înseamnă că dacă respecţi nişte reguli eşti, cel puţin în acest caz, supus unei umilinţe.

Restul e, din păcate, doar jurnalism ieftin.

Epilogul istoriei de faţă e fericit, totuşi: ambele părţi au acceptat neînţelegeri în comunicare, Cinema City pentru că nu a comunicat explicit că există 37 de bilete nu intrări nelimitate pentru 37 de persoane, iar organizatorii că s-au grăbit cu acuzaţiile . Mai mult, se va organiza un training pentru cei din personalul Cinema City, în aşa fel încât aceştia să poată fi mai atenţi cu persoanele cu dizabilităţi . Mai mult, se pun bazele unui parteneriat între cinematograf şi organizatorii taberei – bun PR, până la urmă, pentru ambele părţi. Totul e bine când se termină cu bine.

Restul e doar goana dupa senzaţional a presei noastre.

January 5

Ce culoare au sentimentele tale?

Acum două nopţi, pe când Tiţa se uita la The Help, eu terminam cartea după care s-a făcut filmul, un bestseller al cărui titlu a fost extrem de inspirat tradus în română: Culoarea sentimentelor. Apropo, traducerea îi aparţine lui Alin Fumurescu, iar cartea a apărut la Editura Univers.

Subiectul e destul de simplu: Skeeter Phelan, o tânără din Mississippi care visează să ajungă jurnalistă, publică o carte cu interviuri luate femeilor de culoare ce lucrau în casele albilor în America anilor ’60, într-o vreme în care rasismul încă era considerat ca varianta corectă din punct de vedere politic, iar albii se credeau superiori afro americanilor, atitudine poleită cu o aşa-zisă bunăvoinţă. O vor ajuta Aibileen şi Minny, două femei care lucrează în casa prietenelor ei – şi mi-a plăcut mult, mult, mult felul în care a jucat Octavia Spencer rolul lui Minny.

Filmul, care are deja câteva premii la activ şi nominalizări la Globul de Aur, spune povestea acestor femei şi a altora ca ele, dar şi sacrificiile pe care Skeeter le face pentru ca volumul să fie publicat: îşi pierde iubitul şi devine o paria în lumea albilor pentru că a cutezat să spună că aceste femei care le cresc copiii şi le ţin casele au sentimente şi, da, merită mai multă apreciere.

Adevărurile strigate în gura mare. Sau nu?

Sigur, azi, când America are un preşedinte de culoare, pare uşor incredibil că doar în urmă cu 50 de ani rasismul era lăudat în unele state americane iar negrii nici nu aveau drept de vot. Probabil că mentalitatea unora nu s-a schimbat nici acum prea mult, însă legile tranşează problema. Dincolo de acest aspect prezentat în film, mie mi se pare demn de discutat riscul de a spune un adevăr ce nu convine categoriei socio-profesionale din care face parte.

Cei mai mulţi dintre noi trăim social, ne (re)găsim confirmările şi în felul în care cei din jur se raportează la noi şi nu ne place când suntem criticaţi sau ignoraţi. Din motivul ăsta, de multe ori evităm să spunem lucrurilor pe nume.  Mă regăsesc şi eu în categoria asta, poate mai rar decât alţii, pentru că aşa sunt construită eu, însă mi se întâmplă şi mie să tac atunci când aş avea chef, de fapt, să spun!

Şi atunci mă întreb…

CONCURS: Pentru că cei de la Editura Univers sunt nişte drăguţi, am pentru voi un exemplar din “Culoarea sentimentelor”. În schimb, voi trebuie să-mi alegeţi ceva de citit, o carte dintre noile apariţii ale editurii, cu justificare, fireste! Primesc recomandări până marţi la prânz. Succes!

Update: în urma tragerii la sorţi efectuată cu ajutorul prietenilor de pe facebook, câştigătoare volumului Culoarea sentimentelor este Andra! Mulţumesc tuturor pentru recomandări şi participare! Mai facem din astea! :)

January 3

Prima zi de muncă după vacanţă

Da, e greu, e chiar neplăcut, dar meandrele concretului (ce-mi place expresia asta!) îşi fac simţită prezenţa şi, după aproape 10 zile (la unii) de pauză, ne trimit înapoi la… muncă!

Astfel, ne place sau nu, perioada de dulce leneveală, mâncat şi băut orice, oricât, oricând (bine, sper că nu aţi făcut chiar aşa) sau timp liber la discreţie se apropie de sfârşit. Sigur, mai urmează o tură de chefuri cu ocazia Sfântului Ioan, dar nu vă amăgiţi, pauza se apropie de sfârşit, aşa că iată câteva obiceiuri sănătoase menite să facă tranziţia asta mai uşoară.

1. Încercaţi să reveniţi la orele obişnuite de somn. Nu veţi mai avea parte de luxul unei moţăieli după prânz (poate nici de prânz!), aşa că noaptea nu mai trebuie irosită cu petreceri sau filme ci pentru odihnă. Încercaţi, aşadar, să nu vă mai culcaţi târziu, altfel o să vă fie greu să vă treziţi! Dacă vă e (prea) greu, luaţi un supliment de melatonină câteva seri.

2. Dacă nu e prea târziu pentru asta, încercaţi să vă uitaţi peste emailuri c-o zi înainte să reveniţi la birou şi încercaţi să răspundeţi măcar la cele care conţin urări. Ca şi voi, probabil că şi clienţi sau partenerii au petrecut, iar pentru urgenţe s-au inventat mobilele, aşa că n-ar trebui să existe prea multe probleme în inbox-ul vostru.

3. Dacă v-aţi rupt de lumea dezlănţuită în perioada asta, intraţi pe câteva site-uri de ştiri (oricum nu s-a întâmplat mare lucru) şi pe câteva bloguri ca să vă faceţi o idee despre conţinutul agendei publice zilele astea.

4. Faceţi-vă listă cu “To Do”, apoi alegeţi lucrurile prioritare. Începeţi cu ele. După ce le bifaţi totul o să pară un pic mai prietenos.

5. Faceţi ordine în frigider, aruncaţi resturile de la sărbători şi cumpăraţi chestii uşoare: salată (se găseşte peste tot la pungă, gata amestecată, ii mai trebuie doar dressingul), iaurt, sana, legume, peşte. Ficatul vostru o să vă fie recunoscător. Şi oricum trebuie să scăpaţi de kilogramele alea în plus!

După o perioadă de relaxare, ideea revenirii la program pare neplăcută, pe de altă parte, însă, gândiţi-vă că e un nou început, că aveţi energie şi că poate, în sfârşit!, asta e ocazia perfectă să puneţi în practică unele dintre ideile alea la care vă tot gândiţi! Eu, una, aşa plănuiesc!

PS dacă vreţi să începeţi, totuşi, cu o pauză de alint şi relaxare, iată ce trebuie să faceţi.