La Biz SMS Snow Camp s-au spus şi s-au discutat foarte multe lucruri, unele pe faţă, altele la socializare, printre rânduri, cântece şi trosnetul vreascurilor de la focul de tabără. Marta & Co. au făcut un eveniment foarte reuşit, unul necesar şi pe care îl recomand insistent oricărui blogger, companie sau agenţie care vrea să crească în zona în care activează şi să înveţe lucruri despre Social Media asta. Urmează concluziile dar, înainte de asta, să punem fondul sonor potrivit:

Gramatica, bat-o vina!

Nebuloasa a adus în discuţie aspectul deteriorat din punct de vedere gramatical al unor bloguri, întrebând (mai degrabă retoric, din ce mi s-a părut mie) de ce aceste bloguri sunt, totuşi, incluse în campanii şi dacă advertiserilor nu le face mai degrabă rău asocierea cu ele.

A răspuns, mai pe larg, Andrei Roşca, şef la Spada, adică agenţie care se ocupă cu publicitatea pe bloguri, că nu e ok, dar e ok, totuşi, aducând nişte argumente care pe mine, una, nu mă conving foarte tare: OTV-izarea şi românii mai puţin educaţi care citesc şi ei bloguri şi n-au o problemă cu respectarea – sau nu! – a regulilor gramaticale, dar şi calitatea per se a conţinutului.

Apropo şi de ce zicea Adi Hădean, cred că atenţia pe care o pretindem şi o primim, impune, în primul rând, o doză semnificativă de respect faţă de cei care te citesc, iar asta implică, fără discuţie, să dai, pe blog, cât poţi de mult, să cauţi să te îmbunătăţeşti constant şi, da, să scrii CORECT! Nu toată lumea are talent şi fler la scris, pot să fiu extrem de tolerantă la capitolul ăsta, dar regulile gramaticale sunt lege nu tocmeală! Iar asta mă duce spre următoarea concluzie:

Profesionalizarea blogărimii

Tot la Pârâul Rece s-a pus accentul pe ce trebuie să facă un blogger bun, cum trebuie să fie, cum trebuie să se îmbrace, să vorbească, să respire şi să socializeze şi mă ia râsul doar când mă gândesc că unii vorbesc despre aşa ceva în timp ce alţii dezbat (non) necesitatea respectării regulilor gramaticale.

Pe bune, admiteţi că e ilar cel puţin, e ca şi cum am face o campanie socială pentru a îmbrăca un homeless cu haine haute couture, iar cele două discursuri nu fac decât să arate, clar, că nu există un numitor comun în blogosfera noastră cea de toate zilele în ceea ce priveşte ce şi cum livrăm – că tot suntem topiţi după cuvântul ăsta! Şi mai arată ceva: blogosfera autohtonă e o mulţime de individualităţi (şi orgolii!) dar nu e o sumă. Lucrul ăsta, văzut din afară, poate arăta deplorabil deşi e parte din evoluţia pieţei şi din jocul cu o singură regulă: e loc sub soare pentru toţi.

Se vorbeşte despre profesionalizare dar nu prea mai spune nimeni nimic de pasiunea de a scrie şi, da, sunt bloguri cunoscute pe care, din ce în ce mai mult şi mai frecvent, se scrie de dragul citirii, mai degrabă decât de dragul scrierii. Ştiu că scriem pentru că vrem să fim citiţi, dar am impresia că prea mulţi uită resorturile care i-au împins să-şi facă blog în primul rând. Iar asta mă duce către următoarea concluzie.

Lumea de dincolo de monitor

Pentru cine scriem? Pentru gloria personală, pentru cititori sau pentru agenţii? Scriem de dragul de a scrie ori scriem de dragul de a fi citiţi? Recitiţi-vă articolele din ultima lună, apoi încercaţi să vă răspundeţi onest la treaba asta.

Make no mistake, în alte ţări blogosfera e Cenuşăreasa din poveste, nu Frumoasa din Pădurea Adormită care, deşi, practic, doarme toată povestea, e eroina principală, primeşte şi sărut şi happy end. În România lucrurile sunt diferite pentru că nu mai avem presă scrisă. Avem, în schimb, multe agenţii de PR care, agenţii, nu mai au cu cine organiza conferinţe de presă, fiindcă, deh, nu mai avem presă, aşa că s-au îndreptat către bloggeri.

Faptul că presa se duce în jos iar agenţiile de PR au avut încredere în ceea ce pot livra bloggerii, în termeni de conţinut şi de buzz, este o şansă şi ar trebui tratată ca atare.

Poate că unii dintre noi ne credem vedete în lumea asta, dar lumea reală e cu muuult mai mare, iar deocamdată vedetele  blogosferei nu trec testul acolo şi, atâta timp cât nu găsim echilibrul între a ne lua în serios şi a ne lua prea în serios, nici nu-l vor trece, chiar dacă îşi doresc asta! Oamenii care ar putea avea, acum, statutul ăsta şi în offline sunt de numărat pe degetele de la o mână şi aici nu includ vedetele care şi-au făcut blog şi tratează aspectul ăsta cu seriozitate, fiindcă ei nu şi-au căpătat faima din online.

La trecutu-ţi mare, care viitor?

Prin prisma jobului pe care îl am interacţionez cu mulţi oameni din variate industrii, cu mulţi PRi de companie care încă nu au încredere în bloggeri pentru că, repet, văzută din afară, lumea asta care nouă ni se arată ca un castel, pare, de fapt, ca o garsonieră confort doi. Da, şi companiile respective pierd pentru că nu intră în online, iar noi am putea adăuga plus valoare sub forma unui stil personal de a livra informaţia lor către public, dar chiar şi aşa…

Ieşiţi pe stradă, faceţi un sondaj. Câţi dintre cei care vă răspund că au acces la internet citesc şi pot nominaliza nişte bloguri? Ştiu că unii au mii de unici, respect asta, dar nu (doar) ei sunt blogosfera şi cred că ar trebui să-şi facă, da, şi ei!, probleme cu felul în care suntem percepuţi, ca ansamblu, fiindcă dacă cititorii îşi pierd încrederea în ceea ce oferim, toată lumea are de pierdut.

Partea bună e că lucrul ăsta se aplică şi invers, respectiv dacă toată lumea este preocupată de ceea ce livrăm către public, atunci toată lumea creşte, în ansamblu. Şi nu e vorba doar de percepţia publicului asupra blogosferei cât şi de bani. Cu alte cuvinte, acum mănâncă aproximativ 100 dintr-un tort de 10 kilograme. Dacă imaginea pe care o are publicul şi, implicit spenderii, s-ar modifica în bine, poate că am fi 200 de oameni care ar mânca câte o felie dintr-un tort de 30 de kilograme.

Asta înseamnă o felie mai mare pentru toată lumea, dar condiţia e să facem un efort comun, poate chiar o campanie în blogosferă pentru profesionalizarea blogosferei şi pentru a comunica publicului, agenţiilor şi clienţilor că putem. Mai mult, mai bine. Atunci vor fi şi bani. Mai mulţi, mai la timp.

De final, tot asta, poate acum sună altfel :)

PS lista completă a articolelor despre Biz SMS Snow Camp e la Cristi Manafu.

Mie îmi place efervescenţa asta care se porneşte în decembrie, cu lume mai veselă fiindcă e guvernată de ideea de a oferi daruri celor dragi, cu liste nesfârşite, bugete (of, da! trebuie şi bugete!) şi gândul la bucurii! Prima ocazie este de Moş Nicolae, fix peste o săptămână, şi cum mereu ne întrebăm ce să punem în ghetuţe (pantofi, botine, cizme, papuci), am pentru voi o soluţie foarte simplă şi… amuzantă!

“Ce punem în ghetuţe?“, deci! Păi… e simplu! Punem şosete drăguţe sau, pentru doamne şi domnişoare, dresuri colorate, mate ori strălucitoare, cu model şi fără model, cu DEN ce varianză după gusturi ori temperaturile de afară, ciorapi din plasă ce invită la… hmmm! Pentru domni se găsesc chiar şi jambiere pentru fotbal, dacă-s pasionaţi, iar pentru copii se găsesc ciorapi drăguţi ori şosete cu talpă de cauciuc, să nu mai alunece prin casă şi să nu mai strângă chiar toate scamele de pe covor! În ghetuţe, deci, punem ciorapi, se ştie!

Şi de unde facem rost de toate acestea, aranjate, frumos, după preţ, categorii ori destinatar? Şi asta e simplu! De la sosetaria.ro, care e un fel de rai al tuturor acestor articole, atât pentru domni şi copii, dar mai ales pentru doamne şi domnişoare!

Pe mine mă distrează teribil şosetele cu degete şi am deja câteva perechi, care mai de care mai coorate, dar cum iarna port destul de des fustă (call me crazy, dar îmi place combinaţia fustă cu cizme!), am dat iama printre dresurile de la şosetărie – ştiaţi că există şi unele de 600 DEN? Sigur sunt mai călduroase decât blugii! Şi să nu uităm că s-au inventat şi dresurile care ajută siluetele, multe multe modele pentru tot soiul de îmbunătăţiri! Ce vreţi mai mult? De fapt, ştiţi ceva? Orice vreţi mai mult se găseşte! Voi doar să aveţi răbdare să căutaţi!

Acum, pentru că eu am rezolvat problema şi ştiu ce am să pun în ghete de Moş Nicolae, şi dacă tot v-am dat ideea, zic să vă dau şi… mijloacele! Aşa stând lucrurile, vă ofer trei vouchere de shopping de la Şosetărie, fiecare în valoare de 50 de lei şi cu transportul asigurat!

La schimb pentru cadou nici nu cer multe, că de aceea e cadou! Vreau doar să-mi spuneţi ce credeţi voi că se întâmplă cu şosetele atunci când dispar, şi nu în pereche, cum ar fi normal, ci una câte una! Teoria mea este că maşina de spălat se hrăneşte cu şosete, dar probabil e greşită! :))

Deci? Unde se duc şosetele când se duc?! Accept comentarii aici ori pe FB, cu tag la mine şi Şosetărie, iar mâine vă spun cine se bucură că are ce pune în ghetuţe de Moş Nicolae!

Later edit: următorul cadou şi câştigătorii de azi sunt aici.

IMPORTANT!

Vineri, pe 2 decembrie, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou!

Aşa stând lucrurile, vă reamintesc că darul de ieri este un exemplar din Sanctus semnat de autor, adică nici mai mult nici mai puţin decât un volum de colecţie care o să valoreze destul de mult când Simon Toyne o să fie încă şi mai cunoscut decât este deja! Încă puteţi să-l câştigaţi, apropo!

De când mă ştiu am fost o persoană cu o sensibilitate olfactivă aparte şi sunt şi acum mirosuri pe care le asociez cu anumite stări, oameni, momente sau gusturi. De pildă, un anumit parfum for men poate echivala cu un sprint de câteva sute de metri fiindcă ambele au acelaşi efect de moment: îmi accelerează pulsul şi îmi taie respiraţia. Iar cartea lui Suskind şi ecranizarea ei se află în topul preferinţelor personale.

Mai mult, felul în care miroase cineva mă conduce – vreau, nu vreau – să-mi întregesc o primă impresie despre persoana respectivă şi aproape că mă jenam în sinea mea de aşa prejudecată… chimică şi chiar un pic snoabă, însă am aflat că, de fapt, nu e chiar o prejudecată.

Aşa cum v-am spus, pe blogul meu, campania “Obiceiuri sănătoase de la Activia” îşi propune să vă aducă  informaţii inedite şi utile ce ţin de minte, inimă şi literatură. În acest context, dar şi pentru că mă pasionează subiectul şi niciodată nu ai învăţat prea multe, sâmbătă am fost la conferinţa despre parfumuri organizată de Fundaţia “Calea Victoriei”. Aşa am aflat că totul a început cu diverse soluţii de parfumare a locurilor antice de rugăciune pentru a induce o stare de linişte, în special prin arderea unor răşini, scoarţă ori amestecuri florale.

Istoria unei emoţii

De altfel, toate civilizaţiile antice au încercat să păstreze cât mai mult aromele din jur, iar în secolul al IX-lea apare şi o lucrare cu peste 100 de metode de preparare a parfumurilor. Totuşi abia în secolul al XI-lea, medicul şi filosoful arab Avicenna descoperă metoda distilării, cea care se foloseşte chiar şi azi… în cazul parfumurilor naturale.

Sigur că nici Europa nu avea să rămână indiferentă la parfumuri cu atâtea curţi regale, filfizoni şi demoazele. În Franţa, în special, industria parfumeriei înfloreşte şi face profituri importante, iar Revoluţia din 1789 nu reuşeşte să oprească această modă a parfumurilor decât vremelnic. De altfel, ca fapt divers, a existat chiar şi un parfum numit Guillotine!

Din secolul al XIX-lea, industria s-a dezvoltat atât de mult şi atât de repede şi au apărut atât de multe parfumerii celebre, încât mi-ar trebui un post pentru fiecare dintre ele, aşa că vom “sări” direct la partea care confirmă “prejudecata” de care scriam mai devreme, şi anume legătura între personalitatea cuiva şi parfumul pe care îl poartă.

Chimia unei emoţii: cum să-ţi alegi parfumul

În speţă, cu cât te cunoşti mai bine, cu atât poţi alege un parfum care să te completeze şi care să prelungească… “starea de tine” în percepţia celorlalţi. Sigur, cu marketingul agresiv făcut de industrie, e greu să alegi. Sunt mii şi mii de parfumuri, apar câteva în fiecare zi, e o fugă nesfârşită după client şi e greu să rezişti tentaţiei de a fi perceput aşa cum îţi promit marketerii. Totuşi, nu cumpăraţi parfumuri care promit, ci parfumul care vă place vouă şi, foarte important!, cel care se potriveşte cu mirosul vostru natural şi cu PH-ul pielii voastre.

Ţineţi cont, de asemenea, de starea pe care o aveţi când încercaţi un parfum fiindcă trăirile emoţionale ne influenţează PH-ul şi, în consecinţă, felul în care miroase dar şi felul în care percepem un parfum. Nu încercaţi parfumurile altfel decât pe piele, la încheietura mâinii, preferabil, şi nu încercaţi mai mult de două în acelaşi timp. Nu frecaţi locul ci pur şi simplu lăsaţi-l să respire şi nu mirosiţi imediat ci peste 20-30 de minute.

Un alt secret: dacă nu persistă pe pielea voastră măcar câteva ore (cu cât mai multe, cu atât mai bine!), înseamnă că nu e potrivit pentru voi. Şi, pentru că vorbim de obiceiuri sănătoase, insist să vă spun că, şi în ceea ce priveşte parfumul, less is more: dacă e bun şi se potriveşte cu voi, persistă fără să vă daţi cu o jumătate de sticlă de fiecare dată! :)

Eu folosesc, de peste 15 ani, Magie Noire. Il iubesc, ma reprezintă, mi se potriveşte. Îl “traduc”, din când în când, cu Bulgari ori alte parfumuri de la Lancome şi, din când în când, Fahrenheit deşi, da, ştiu, e de domni. Totuşi, MN rămâne amprenta mea olfactivă. Preferatul vostru care e?

(o să mai scriu pe tema asta, apropo, există nişte studii foarte interesante)

Ieri pe seară am fost la salonul de la parterul blocului întru executarea unei pedichiuri. De obicei, dacă n-am chef de conversaţie, găsesc ceva interesant pe la TV şi sunt atentă acolo în timp ce tălpile mele sunt răsfăţate cu masaj, gomaj şi alte rime. Ieri, însă, am ciulit urechile când am auzit, din camera alăturată, unde e coaforul, o discuţie despre diabet.

Nu aveam cum să văd protagonistele, dar am putut auzi ce zicea o doamnă despre diabet, cum că e o boală ereditară şi că primele semne sunt că îţi e din ce în ce mai sete, foarte mult, foarte des. Interlocutoarea ei i-a spus că şi dacă mănânci mult zahăr o să faci această boală, dar ea nu mănâncă zahăr mult, aşa că e safe.

Ei bine, acesta e un mit. După cum am aflat saptămâna trecută, la Medas, alimentaţia bogată în zahăr nu e, cu siguranţă, de trecut la “obiceiuri sănătoase”, dar nici nu “garantează” apariţia diabetului. “Safe”, însă, cum zicea doamna de aseară, nu e nimeni. Şi, din perspectiva asta, deşi statisticile o arată clar, mie tot mi se pare o nebunie că aproximativ jumătate din cei care au această boală nu ştiu de ea pentru că nu verifică!

Nu pot pricepe în ruptul capului cum să-ţi baţi joc în felul ăsta de propria sănătate şi să nu mergi, măcar odată pe an, să-ţi faci nişte banale analize de sânge pentru a vedea dacă organismul tău funcţionează cum trebuie sau dacă nu cumva dă nişte semnale de alarmă prin valori ieşite din grafice.

Ne plângem că sistemul sanitar e aşa şi pe dincolo, dar omitem să ne gândim că ajungem să consumăm resurse importante doar pentru că ne-a fost lene ori frică să ne ducem să facem nişte analize. Chiar aşa, de curiozitate, cât timp a trecut de când nu v-aţi făcut analizele?!

Concursul care vă oferă un set gratuit de analize + o consultaţie, de asemenea, gratuită, cu un medic diabetolog/nutriţionist se apropie de sfârşit. Şi, paradoxal, doar o singură persoană s-a înscris pentru a câştiga. Desigur, mă bucur că voi ştiţi sigur că sunteţi sănătoşi! :)

Pe vremea când jurnalismul se făcea “pe bune” în ţara românească, iar investigaţia şi reportajul nu erau specii jurnalistice pe cale de dispariţie, şcoala de profil, exemplele de bună practică de afară, situaţia economică şi bunul simţ al fiecăruia au impus nişte reguli, respectate, pe atunci, de majoritatea prestatorilor în domeniu.

Ieri am văzut la Anca un exemplu de cum, întocmai precum ziarele şi calitatea lor au murit puţin câte puţin, regulile de care spuneam sunt ignorate cu o infatuare demnă de cauze mai bune!

Pe scurt, un domn jurnalist doreşte să scrie despre componenţa şi, atenţie!, competenţa juriului Internetics. Zis şi făcut: intră pe site-ul Internetics, click pe Juriu, se uită, citeşte şi scrie o opinie despre acest juriu. Nu comentez aici dacă opinia domnului despre subiect ne interesează ori ba, în nici un caz, şi nici demersul ca atare, ci argumentele şi regulile de bun simţ în jurnalism, reguli de care domnul, îmi pare, a făcut niţel abstracţie.

În primul rând, când scrii despre calitatea şi competenţa unor oameni, trebuie să ai tu însuţi o minimă pregătire în domeniul cu pricina, ca să ştim că-i judeci pertinent.  Apoi încerci să faci o minimă documentare despre oamenii ăia şi nu, LinkedIn nu e neapărat o sursă în sensul ăsta. Dacă totuşi asta e tot ce poţi în materie de documentare, LinkedIn, deşi, ca jurnalist ar trebui să poţi mai mult, aş vrea să văd şi eu unde scrie, în CV-urile celor din juriu, textual “specialist(ă) recepţie marfă”. Că dacă asta ne e sursa documentării, apăi să fim corecţi, nu?!

Oricum, dacă e să folosim acelaşi criteriu de evaluare, nu scrie nicăieri, pe profilul de LinkedIn al domnului jurnalist, despre competenţele sale în evaluarea unor experţi în comunicare digitală.

Tot de bun simţ (da, ştiu, e desuet gândul ăsta, dar rămân o optimistă, ce să zic?!), ar fi să trimiţi un mesaj organizatorilor Internetics şi celor vizaţi de articol în care să le spui că, în opinia ta, cei care sunt în juriul competiţiei nu au treabă cu Internetul şi să le ceri o reacţie înainte să publici. Nu de alta, dar 1. tu însuţi nu-ţi declini competenţa în domeniu, 2. îţi e lene să te documentezi mai mult decât cu un click pe LinkedIn, 3. aşa este etic!

Şi, în fine, tot de bun simţ e să citeşti înainte să dai publish, altfel te trezeşti cu dezacorduri în text, de parcă l-ai fi recepţionat de undeva şi l-ai fi publicat aşa cum a venit, fără să te uiţi pe el.

NB: întrucât sunt aproximativ 18 ani de când scriu şi citesc (corect!) consider că sunt suficient de competentă pentru a-mi exprima opinia cu privire la dezacordurile dintr-un text. De asemenea, deoarece nu doresc să-l acuz pe domnul jurnalist de rele intenţii, presupun că este responsabil şi, deci, îşi asumă opiniile şi greşelile odată cu publicarea, aşa că nu e cazul să-i cer părerea despre ele.

Nu în ultimul rând, nu văd nici o posibilitate de a comenta la opinia cu pricina, altfel poate nu scriam textul ăsta.

Da, dom’le, românii sunt generoşi. Şi, pe lângă faptul că românii sunt generoşi, mai sunt şi buni, frumoşi, creativi, călători, deştepţi, talentaţi, toleranţi, veseli, oameni de vis, iubăreţi, haioşi, politicoşi, educaţi.

Nu cred că e nevoie să spun de ce am scris asta, făcând abstracţie de mulţi conaţionali întâlniţi în astă viaţă. ROM face o campanie care mi se pare foarte tare, în condiţiile în care imaginea României pe net e încă şi mai rea decât realitatea – nu TV.Totuşi, dacă nu ştiţi încă de campania ROM, luaţi de priviţi de ce îmi place aşa de mult:

Foarte multă lume a preluat ideea şi a scris câte ceva – vedeţi la final cine şi cum – şi sper că şi acest articol să fie un îndemn la a scrie şi, da!, şi la a arăta că românii nu sunt cum spun sugestiile lu’ nea gugăl.

Nimeni n-a scris, până acum, cel puţin, că românii sunt generoşi, dar eu ştiu că sunt. Ştiu de la campania pentru Daniel, Selena, Eva Maria, Andrei sau Marian, de la cea  cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii, de la întâmplarea asta, ştiu fiindcă Zolty are acum casa consolidată, şi de la multe, multe alte ocazii în care această calitate a românilor mi-a fost demonstrată. Căci, da, românii ştiu să fie (şi) generoşi!

Au mai scris despre campania asta (până acum):

– Romanii sunt destepti  (refresh.ro)
– Romanii sunt oameni buni (manafu.ro),
– Romanii sunt inteligenti (zoso.ro),
– Romanii sunt creativi (raluxa.com)
– Romanii sunt creativi (silviana.cosma.name)
– Romanii sunt senzationali (imunteanu.com)
– Romanians are smart (buhnici.net)
– Romanii sunt creativi (mariusmatache.ro)
– Romanii sunt creativi (vladgidea.ro)
– Romanii sunt destepti si… (blog.bortunolteanu.ro)
– Romanii sunt inovatori (smeu.ro)
– Romanii sunt destepti. Hai s-o facem! (cabral.ro)
– Romanii sunt haiosi (aurasmihai.ro)
– Romanii sunt primii pe Google (concediaza-ti-seful.ro)
– Romanii sunt inteligenti (info-delta.ro)
– Romanii sunt uniti (dbogdan.com)
– Romanii sunt calatori (travelgirls.ro)
– Romanii sunt muncitori (blax.ro)
– Romanii sunt niste oameni de vis (chinezu.ro)
– Romanii sunt frumosi (claudiuciobanu.eu)
– Romanii sunt toleranti (vlad.dulea.ro)

… şi sper că lista se va lungi!

Încă ceva! Intraţi pe site, la româniisuntdeştepţi.ro şi vedeţi că puteţi ajuta şi fără să scrieţi un post pe vreun blog :)

PS ia căutaţi şi româncele sunt… ! Aham! :D

UPDATE: au câştigat cele trei vouchere de analize de la MEDAS şi o consultaţie gratuită cu un diabetolog/nutriţionist:

Andreea Livia

Bibi

Oana

Felicitări tuturor, însă, şi nu uitaţi că, până pe 10 decembrie, la Medas, analizele pentru depistarea diabetului sunt GRATUITE! Mai bine să aflaţi decât să vă pară rău! :)

Până mai ieri, nu ştiam prea multe lucruri despre diabet în afară de faptul că există două tipuri ale bolii şi că e o chestie naşpa de care, odată instalată, nu scapi toată viaţa. Şi că nu e bine să faci excese de zahăr fiindcă te poţi trezi diabetic, dar asta, aşa cum am aflat, e un mit. În plus, am avut o colegă de şcoală care-şi făcea singură injecţiile cu insulină, lucru care mie mi se părea horror pentru că nici măcar nu-şi mai ridica cracul pantalonului ci infigea acul direct prin ţesătură. Zilnic. Brrr!

În prezent, porcăria asta de boală e topul mondial al bolilor cauzatoare de deces, afectează cam 1 din 10 persoane, dar ameninţă ca, până în 2050, să afecteze o treime din populaţie, şi asta cu toate că nu e o boală contagioasă şi nici nu se transmite, ca atare, de la mamă la copii.

Ieri dimineaţă am mers la Centrul Medas să-mi fac analizele de sânge şi alte câteva investigaţii pentru a afla dacă am ori sunt în pericol de a dezvolta boala asta. Nu sunt, ce bine!, dar ideea e că nici dacă aş fi fost, ori dacă chiar o aveam, probabil că, în primele faze, n-aş fi ştiut, pentru că diabetul e, cel puţin la început, asimptomatic. Cu alte cuvinte, nu doare. Abia când se instalează, când organismul o ia razna din pricină că insulina secretată de pancreas dispare, ei, abia atunci, pe nesimţite, începi să bei din ce în ce mai multă apă (ajungi până la 4-5 litri pe zi şi tot şi se pare că mori de sete), mănânci mai mult şi totuşi slăbeşti ori te duci mai des la toaletă. Des, adică şi de 10 ori pe zi.

Ca atare, nu se moare, la propriu, din diabet (în afară de cazurile – rare! – în care intri în comă diabetică), dar prezenţa diabetului în organism afectează aproape orice organ sau funcţie. Netratat, diabetul poate duce la orbire, infarct, accidente cerebrale, poate opri funcţionarea rinichilor (=> dializă) şi, da, poate cauza şi impotenţă!

După analize, pe seară, am avut parte de o foarte interesantă discuţie cu doamna doctor Andreea Gagiu, diabetolog, şi cu domna doctor Gabriela Chiţac, directoarea clinicii Medas din Unirea. Împreună cu alţi domni şi doamne de prin blogosferă* am aflat cum stăm cu analizele dar, dincolo de asta, ne-am făcut o idee despre ce este şi ce afectează diabetul (şi nu numai, vă mai povestesc eu), dar şi cât de mult contează depistarea sa la timp. E bine să ştiţi că diabetul nu se vindecă, nu, niciodată, dar poate fi ţinut sub control în aşa fel încât consecinţele prezenţei lui în organism să fie minime şi să nu afecteze viaţa pacientului.

Din păcate, însă, foarte mulţi oameni ignoră această ameninţare şi se presupune că aproape jumătate din diabeticii din România nu ştiu că au această boală. Tocmai de aceea, Centrul Medas trage un semnal de alarmă asupra acestei boli şi, cu ocazia Zilei Internaţionale a Diabetului (14 noiembrie), oferă tuturor celor interesaţi de sănătatea lor un set de analize şi investigaţii pentru depistarea şi evaluarea diabetului. GRATUIT! Campania se desfăşoară timp de o lună, până pe 10 decembrie – pe site găsiţi mai multe detalii despre campanie, dar vi se răspunde prompt şi pe Facebook ori pe Twitter.

În plus, Centrul Medas oferă, pentru trei dintre cititorii mei, câte un set de analize şi o consultaţie, de asemenea gratuită, cu un diabetolog/nutriţionist care să vă ghideze spre un stil de viaţă mai bun. Aşadar, la control cu voi!

Ca să câştigaţi acest premiu pentru sănătatea voastră, vreau să-mi spuneţi trei mituri despre diabet. Dacă mai mulţi răspundeţi corect (şi sper asta, pentru că înseamnă că ştiţi ce e bine pentru voi), se lasă cu tragere la sorţi. Iau în calcul răspunsurile ce vin până pe 24 noiembrie, inclusiv. Succes şi… sănătate!

* Auraş, Marie Jeanne, Ştefan, Pietricel, Alina şi Andreea

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Primele părţi ale acestei experienţe sunt aici 1, aici 2 şi aici 3, apropo, iar acum continuăm… după a treia a pauză de ţigară.

Reîncepem prin a vorbi despre ţigările speciale, ţigara de dimineaţă, cea de după… diverse, prima ţigară după ce te dai jos din avion sau după ce ieşi dintr-un loc în care n-ai putut fuma. Sunt mai satisfăcătoare decât altele, nu? Dar asta se întâmplă pentru că am fost, o perioadă, fără nicotină. Aşa-zisa plăcere e dată de satisfacerea nevoii chimice, nu e o plăcere în sine.

Poate cel mai important argument împotriva fumatului este satisfacţia de a te simţi bine fără ca acest lucru să presupună fumat: cum ar fi o masă foarte bună te care te poţi bucura pur şi simplu, fără ţigara de după.

Ţigara electronică, plasturii şi guma cu nicotină sunt, apropo, o prostie, fiindcă nu poţi învinge adicţia de nicotină cu… nicotină! Sigur, nu mai sunt cele peste 250 de substanţe chimice otrăvitoare, între care şi poloniu, dar nicotina nu e nici ea prea simpatică. În fapt, e un insecticid, e acea substanţă pe care a “inventat-o” planta de tutun pentru a se apăra de puricii de plante. Apropo, azi am aflat de snus, un fel de mini pliculeţe de ceai pline cu tutun, care se pun între buză şi gingie, în aşa fel încât organismul să aibă parte de nicotină tot timpul. Ştiu că poate sună ipocrit venind de la un fumător, dar e scârbos tare!

Practic, gândiţi-vă la ce anume renunţaţi când renunţaţi la fumat. La plăcere? Am arătat că e falsă. La concentrare? Ei bine, concentrarea dată de prezenţa ţigării între două degete este dată de oprirea sevrajului prin aprinderea ţigării. La ce alte “beneficii” renunţaţi odată cu ţigara, fiindcă de ceea ce e rău suntem toţi conştienţi, da?

Exerciţiu: personalizaţi ţigara (fumatul), cu beneficii şi dezavantaje, gândiţi-vă că e o persoană. Ar fi prieten, ar fi duşman, aţi tolera o asemenea persoană în preajmă?

Primim şi temă pentru acasă: un eseu despre viaţa noastră de fumători, motivele pentru care fumam, de ce am ales să fumăm şi de ce (nu) ne place asta şi să păstrăm acest document, în caz că uităm cumva cât de nasol era când fumam, când  şi dacă am fi tentaţi să ne reapucăm.

Mai e de observat şi faptul că, semantic, nefumătorul e un fumător precedat de o particulă ce anunţă, îndeobşte, lucruri rele: nebun, nefericit, nedumerit, nesimţit etc, ceea ce e puţin ciudat, fiindcă nefumător e de bine, în timp ce fumător e rău :)

În fine, suntem invitaţi acum să ieşim şi să fumăm ultima noastră ţigară şi şă ne promite, nouă înşine, că e ultima. După asta vom primi o serie de instrucţiuni şi un ghidaj cu privire la ceea ce ne aşteaptă în cele câteva zile în care sevrajul va fi greu de trecut. Vestea bună e că după doar şapte zile, nicotina dispare din organism.

Onest, nu am putut face această promisiune. Dar dacă ceva s-a schimbat, şi s-a schimbat, e că acum înţeleg că e stupid că fumez. De-a dreptul stupid, şi nu pentru că e dăunător sănătăţii ci pentru că realmente nu are sens să fumezi, nu există absolut nici un beneficiu în fumat.

Plecat-am sceptică la seminar, demotivată, dar curioasă să aflu ce naiba ar putea să mi se spună ca să mă convingă să mă las, ceva nou, ceva ce nu ştiam până acum. Ei bine… nu mă credeţi pe cuvânt, mergeţi şi voi la un seminar Allen Carr Easy Way, chiar dacă nu sunteţi convinşi că vreţi sau puteţi să vă lăsaţi. Dacă sunteţi conştienţi că fumatul e dăunător sănătăţii, e cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceţi pentru voi.

Sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Primele părţi ale acestei experienţe sunt aici 1 şi aici 2, apropo, iar acum continuăm… după a doua pauză de ţigară.

Sevraul nicotinic e imperceptibil, nu doare, ca în cazul drogurilor grele. Dar după ce trece o anumită perioadă de timp, ca fumător, îţi vine cheful de o ţigară. Vestea proastă e că nicotina dă dependenţă de la prima doză. Vestea bună e că e drogul cu cea mai rapidă eliminare din organism. Adicţia chimică, deci, se rezolvă în câteva zile. Tot nicotina, mă rog, dependenţa de, este baza deasupra căreia construim tot eşafodajul de argumente profumat, iar la asta ne ajută şi o mulţime de filme pe care le-am tot văzut, în care ţigara te relaxează, te face să pari misterios, să dai bine.

Un alt aspect despre care discutăm acum e ţigara de dimineaţă şi cum majoritatea fumătorilor nu manâncă mic dejun (true) pentru că nevoia de nicotină e mai mare decât cea de a te hrăni. Pofta de ţigară acţionează la fel ca senzaţia de foame, dar e mai uşor s-o potolim pe prima decât pe a doua şi, mai mult, dacă fumezi, satisfacţia apare şi păcăleşte şi senzaţia de foame.

Paradoxal, cu fiecare ţigară fumată, fumătorii încearcă să regăsească senzaţia lor de normalitate, iar Diana face o paralelă pe care o pot înţelege foarte bine: pantofi frumoşi dar incomozi. Îi porţi pentru că sunt foarte mişto, ai dat o groază de bani pe ei, în ciuda faptului că ţi-ar fi mai bine cu unii confortabili, dar poate nu la fel de cool. Normalitatea n e după ce i-ai scos din picioare ci era înainte să-i porţi în primul rând.

Un alt paradox e că cu cât fumăm mai mult, cu eram mai sănătoşi… fără să fi fumat niciodată. Adică, fără dubii, fumatul e nesănătos, iar organismul cuiva, în funcţie de formă, poate procesa doar atâtea ţigări (otrăvurile din ele) câte poate. Când nu mai poate, fireşte, unii se opresc din fumat. Alţii, însă, adaugă diverse alte variante de a completa satisfacţia din ce în ce mai mică pe care fumatul o oferă, odată cu trecerea anilor: mâncare, alcool, diverse variante de obţinere de substanţele alea care cică ne fac fericiţi.

Şi tocmai de aceea, pauză de ţigară!

Vă reamintesc, sunt la un seminar antifumat după metoda Easy Way a lui Allen Carr şi vă povestesc şi vouă ce şi cum, este una dintre experienţele prin care mi-am propus să trec şi despre care să scriu în cadrul campaniei “Obiceiuri sănătoase??? de la Activia. Nu sunt, mărturisesc onest, suficient de motivată pentru a mă lăsa, mie îmi place să fumez. Dar pentru că mi-a fost oferită această experienţă, sunt gata să ascult şi, de ce nu, să fiu convinsă să nu mai fumez. Prima parte a acestei experienţe e aici, apropo, iar acum continuăm… după pauza de ţigară.

Discutăm despre prima ţigară şi ne amintim că, deşi nu ne-a plăcut, am insistat până a ajuns să ne fie la îndemână, am învăţat să fumăm, făcând, cumva, şi nişte eforturi în sensul ăsta. După asta am ajuns să dezvoltăm preferinţe în legătură cu fumatul, transformând experienţa – pentru noi – nu neapărat într-una plăcută, ci într-una tolerată.

Discutăm acum despre costul fumatului care poate ajunge la sume astronomice într-o viaţă de fumător. Adică în loc să-ţi cumperi toate dezavantaţele fumatului… faceţi un calcul ce-aţi putea cumpăra cu banii respectivi, chiar dacă banii cu pricina nu reprezintă o problemă financiară.

Alt aspect: fumăm absent, de multe ori, fără să conţtientizăm că şi cât fumăm. În no time, te trezeşti cu scrumiera plină: când naiba am fumat atâta?! Dacă fumatul ar fi un hobby, ar fi unul ciudat, fiindcă, în fapt, nu ne-am da seama, conştient, când l-am practica.

Şi mai gândiţi-vă că reuşeaţi să vă gestionaţi stresul – într-un fel sau altul – şi până să fumaţi! Şi la faptul că la prima ţigară nu v-aţi gândit niciodată că va deveni un obicei consumator de bani şi de multe altele.

(mi se pare un pic funny că mă aflu aici. Sunt de acord cu tot ce spune de rău despre fumat, unghiurile pe care le propune Diana sunt chiar inedite – deşi nu diferite de cele pe care le ştim cu toţii – dar tot nu pot să scap de convingerea, asumată, că mie îmi place să fumez)

Gândiţi-vă la gesturile care însoţesc fumatul. Asta e, asta e ceea ce vă oferă plăcerea fumatului? Foarte bine, faceţi gesturile cu pricina, fără să aprindeţi ţigara. Well? Aveţi gestul. E bine? E satisfăcător? Bun. Acum gândiţi-vă că ţigara e bună şi pentru relaxare şi pentru concentrare, şi pentru plictiseală şi pentru stres. Acelaşi lucru cu efecte diferite? Dacă ar fi un medicament, n-ar putea avea efecte total diferite, nu?

(De fapt, e foarte tare metoda asta. Nu ştiu dacă mă las sau nu dar, cu siguranţă, după ce o asculţi pe Diana – şi nici nu suntem la jumătatea seminarului – fumatul ţi se pare din ce în ce mai stupid)

Dependenţa e, clar, de nicotină, de substanţă pe care o băgăm în noi odată cu fiecare ţigară.

Acestea fiind spuse, facem din nou, o pauză de ţigară :)