TVR Cultural s-a închis pentru că televiziunea publică n-a fost în stare să primească bani şi de la buget şi din taxă fără să mai facă şi datorii. Mari! Nu se cheltuia cine ştie ce cu TVR Cultural, dar l-au tăiat oricum, fiindcă, deh, dacă nu se cheltuie mult, nici nu se scurge mult! Şi, până la urmă, ce atâta cultură şi educaţie, tovarăşi?!

Că după aia TVR ar fi dat nişte bani, şi nu neapărat puţini, ca să se facă nush ce film al lui Sergiu Nicolaescu e, probabil, o mişcare strategică pe care n-o pricep eu în context, chiar dacă ea, mişcarea, e deşteaptă şi, desigur, complet justificată!

Săptămâna trecută am fost la o lansare de alcool. Nu sunt mare consumatoare, dar aflasem că Winter Jack ăsta de se lansa e mai slab, e parfumat cu şcorţişoară, apoi amestecat cu suc de mere şi, în fine, se bea fierbinte. Ei, asta e o băutură pe care am fost curioasă s-o încerc! Şi bine am făcut! Totuşi, mai mult decât Winter Jack mi-a stârnit curiozitatea prezenţa în România a nepoatei lui, stră-strănepoata, de fapt, Lynne Tolley, o americancă foarte foarte simpatică şi care are un job pentru care o invidiază toată lumea: e degustătoare de Jack Daniel’s!

Cei de la Wunderman, care s-au ocupat să fie bine şi Jack fierbinte la eveniment, au făcut un hocus-pocus şi am obţinut vreo zece minute în exclusivitate cu Lynne!

Dragi prieteni din blogosferă, piarosferă, marketosferă, agenţiosferă, clientosferă şi alte sfere înrudite cu acestea, se cuvine să ştiţi că între 13 şi 16 decembrie are loc, la Pârâul Rece, o nouă ediţie de Social Media Snow Camp by Revista BIZ, şi vă spun asta doar fiindcă-mi sunteţi simpatici (unii dintre voi, în orice caz!) iar locurile sunt limitate.

Indiferent dacă aţi mai participat sau nu, ar trebui sa veniţi pentru că lucrurile s-au mai schimbat la capitolul Agendă, nu mai discutăm, doar, ci facem şi nişte workshopuri, punem la cale o campanie, adică, un exerciţiu util, fiindcă la teorie poate mai ştim, dar c-o practică toţi suntem datori! Tocmai de aceea, am alcatuit o cerere-tip pentru şefii voştri, cu zece motive pentru care ar trebui ca voi să veniţi la SMS Camp iar ei să plătească şi să vă dea două zile, atenţie!, doar aparent libere: joi şi vineri! Restul, sâmbătă şi duminică, sunt de la voi, bonus!

În această seară am participat la evenimentul prilejuit de acordarea premiului literar “Augustin Frăţilă” organizat de Casa de Cultură cu sprijin generos de la sponsori şi parteneri, un premiu care a atras atenţia publicului – avizat sau nu – atât pentru valoarea sa importantă, 10.000 de euro, cât şi pentru modalitatea originală de jurizare propusă de organizatori. Ştiţi, deja, a fost vorba de un juriu alcătuit din trei critici, trei personalităţi incontestabile: Alex. Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache, care au ales cinci finaliste dintre cele 59 de romane propuse, urmând ca un alt juriu, format din 20 de bloggeri, să indice câştigătorul premiului.

Am fost unul dintre aceşti 20 de bloggeri şi sunt recunoscătoare pentru asta, fiindcă altfel, cel mai probabil, nu m-aş fi întâlnit cu cel puţin două romane remarcabile, scrise, iată, de scriitori români contemporani – o parte a istoriei literaturii pe care, în ultima vreme, am lăsat-o în penumbra preferinţelor personale, dupa ce-am avut câteva întâlniri nefericite.

Începând de astăzi, pentru trei zile (poate mai mult, dacă găsesc mai mult răgaz), vă prezint câteva dintre lucrurile discutate la PR Summit săptămâna trecută la Miami, locul în care s-a reunit crema cremelor din PR-ul global pentru discuţii dar şi pentru Sabre Awards Gala. Prima însemnare din această miniserie este o corespondenţă specială, în exclusivitate pentru blogul meu, de la Amith Prabhu, participant la PR Summit, care lucrează la Edelman, cea mai mare firmă de PR din lume. Am editat un pic, dar nu am tradus rândurile lui Amith şi nici nu cred că e nevoie, fiindcă dacă nu ştiţi (măcar) engleză, nu prea aveţi ce căuta în industria comunicării. Enjoy reading!

Ştiţi că-mi place BIZ, pentru că se străduiesc în primul rând să fie (ştiţi că printul n-o duce prea bine zilele astea) şi, mai mult, mult mai mult decât atât, să fie speciali, să aibă abordări diferite şi să propună dialoguri pentru diverse categorii cum ar fi, de exemplu, bloggerii şi companiile, sau să facă tot soiul de numere speciale şi evenimente. Îmi place că au curaj şi că, fără să renunţe la print, au investit în online.

Pe Horaţiu Dan l-am cunoscut anul trecut, la Comedy Cluj. Ştiam că şeful (deşi nu-i place să i se spună aşa!) festivalului e foarte tânăr spre tânăr, numai 25 de ani, ştiam că vine dintr-o familie cu largheţe financiară de top Forbes şi cu un părinte – Sorin Dan – care e unul dintre oamenii de afaceri cunoscuţi ai Clujului.

Vă imaginaţi că prejudecăţile mi-au dictat să mă aştept la un puşti de bani gata, o “beizadea”, cum li se mai zice, îmbrăcat şi frezat după ultima modă – oricare ar fi aia! – şi cu atitudine belicoasa de şmecher. În schimb, spre plăcuta mea surprindere, am întâlnit un tânăr domn ponderat, politicos şi foarte… normal! Iar anul ăsta am stat niţel de vorbă, curioasă să văd – vă zic onest! – până unde e normalitate şi de unde începe PR-ul şi brandingul personal, fiindcă mi se părea aşa, un pic prea fain ca să fie adevărat! Am descoperit, însă, că e pe bune!

Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.

Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.

Cum stăteam eu la discuţii cu Beşliul la Casa Tiff, despre Chameleon – animal, siglă şi ziar de festival*! – şi despre alte festivalisme de la Comedy Cluj, am observat cum ne dădea târcoale o jivină mică, blondă şi păroasă, aparţinătoare a familiei felidelor, subspecia Catus Cinematograficus.

Fiindcă îmi e foarte dor de Catus Casnicus aka Domnul Sony, prietenul vostru, am încercat să iniţiez o conversaţie cu pisoiul în cauză, doar că acesta a reacţionat cu, pardon!, fundul la pis pis, fiind, însă, mult mai interesat de stat la pozat. Adică atunci când am scos telefonul să-i fac poze, ţuşti la prim plan, c-o labă ridicată, de parcă se aştepta să mă aplec şi să i-o sărut sau aşa ceva! Şi, pentru că a fost obraznic, i-am pus câteva vorbe în… bot lui Tiffuţ, că aşa îl cheamă!

E lucru ştiut că cinematografia autohtonă se uită încă în urmă, spre comunism, şi că o bună bucată de vreme a făcut asta cu un soi de mânie: până mai deunăzi, privirea aruncată către vremurile de tristă amintire era plină de durere, frustrări sau acuzaţii, totul era o dramă nesfârşită. De câţiva ani, lucrurile s-au mai aşezat, am ajuns şi noi în contemporaneitate şi sunt filme care reuşesc – şi încă bine! – să privească cu ironie şi umor viaţa de zi cu zi în comunism sau obiceiurile vremii! Da, fireşte, mă refer la Amintiri din Epoca de Aur.