E din nou acea perioadă din an în care Clujul îmbracă haine de sărbătoare cinematografică și tot centrul forfotește festivalier. Sunt aici pentru zece zile de filme și discuții despre industrie, articole, interviuri și Q&A-uri, dar, poate cel mai important, pentru a mă revedea cu oameni dragi pe care prea rar apuc sa-I văd acasă. Pentru că… agende și viață, știți cum e.
Contextul de anul trecut a impus doar proiecții în aer liber și distanțare socială cu momente ciudate, în care te-ai fi îmbrățișat cu unii oamenii, dar… n-o făceați, pentru că pandemie și o sabie nevăzută deasupra tuturor. Anul ăsta, însă, ne-am bucurat pe deplin de revederi și o să ne mai bucurăm, că festivalul abia a început!
Apropo, începutul a fost în forță, ca în vremurile bune, cu covor roșu și aproximativ 1500 de oameni în Piața Unirii, cu o lună plină, dodoloață, și o forfotă de care nici nu realizasem că mi-a fost dor. Au fost, ca de obicei, speech-uri, cu Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov, cu Boc, și o retrospectivă video a festivalului care mi-a dus nostalgia și emoțiile la cote aproape lacrimale. Au fost și două momente artistice, cu Amadeus și o trupă de teatru de stradă care a avut un show pe picioroange și la înălțime absolut spectaculos.
Tot cu lacrimi, dar de râs, a continuat seara, odată cu proiecția filmului de deschidere, Dineu cu vecinii de sus/Sentimental, în regia și scenariul lui Cesc Gay. Un film făcut după piesa cu același nume – fără să fi citit despre film înainte, am identificat elemente din arta teatrală în film, ha! – cu dialoguri spumoase și o interpretare pe măsură. Patru personaje, două cupluri, o invitație la cina pentru vecinii de deasupra, motiv de introspecții neașteptate pentru cuplul-gazdă.
O partitură dificilă dacă nu e bine scrisă, toata „acțiunea” se petrece într-un apartament, în dialogurile celor patru și în limbajul lor corporal. Au fost 80 de minute de râs aproape nonstop, cu sarcasm foarte pe gustul meu, o variantă hardcore la datul politicos din cap în lift sau pe casa scării atunci când te întâlnești cu vecinii. 
În miez de noapte am trecut și pe la petrecerea de deschidere, dar am fugit ca Cenușăreasa de la bal, mult mai devreme față de cum obișnuiesc, pe motiv de laringită & lipsă acută de voce, da’ lasă că (mă) recuperez eu!
Deci, TIFF, copii, cu povești și bucurii, să fie trăit, să fie citit!
? Vlad Cupşa
O sa trecem noi si peste pandemie… Si o sa putem sa ne imbratisam din nou ;)