Azi, în piaţă, fără să-mi dau seama, era să mă bag în faţa unui domn în vârstă, care, la celălalt capăt al tarabei cu fructe, încă nu ştia ce să ia. După ce l-am observat, m-am retras cuminte, la coadă. A ales patru pere, nu prea mari, le-a întins vânzâtoarei, să i le cântărească, şi se apucase să desfăşoare plasa veche de cârpă, pentru a le băga acolo.

Ceva legat de tristeţea bătrâneţii, poate amintirea părului din curtea bunică-mii, pe care tata l-a tăiat ca să facă loc unei terase, gândul la Darly, care e mereu prezent într-un colţ de minte, toate astea m-au făcut să-l rog să-mi permită să plătesc eu pentru perele dânsului.

Când eram copii, ne-am dorit, toți, să fim mari, să scăpăm de cicăleala și interdicțiile părinților, să avem voie să nu dormim la prânz și să ne uităm la desene animate până la ce oră vrem noi, să nu mâncăm morcovii din supă dar să nu mai lăsăm nici o urmă de înghețată, ciocolată sau prăjitură!

Și ne-am făcut mari, că timpul nu iartă pe nimeni, și acum ne numim adulți. Și avem, la rândul nostru, copii, pe care îi obligăm să doarmă la prânz sau să se culce la ora fixă seara, care nu au voie să mănânce toată înghețata din lume și, dacă se poate, am prefera să nici nu se mozolească prin toate bălțile și noroaiele, să nu chiulească și să nu răspundă în vreun fel care ar putea fi catalogat drept obraznic!

Mie îmi place să fiu mare. Chiar dacă am chiar mai multe lecții decât în copilărie, și facturi, și responsabilități de om mare, iar faptul că pot să termin o cutie de sorbet (de fructul pasiunii, yummy!) într-o după amiază, lenevind la televizor sau seriale, nu mai înseamnă mare lucru. Însă încerc, pe cât pot, să nu uit că acea copilă ușor timidă, care-și plimba vârful ghetuței prin băltoace, măcar un pic, și căreia îi plăcea mult să spună povești, e încă alături de mine și se uită nedumerită la mine dacă uit de ea!

Ceea ce vă urez și vouă! LA MULȚI ANI de 1 Iunie!

Și, da, ca orice fetiță care se respectă, am târât și eu prin casă, la vremea mea, pantofii cu toc ai mamei!

Azi i-am urmărit pe Tudor Giurgiu (Preşedinte TIFF) şi Mihai Chirilov (Director artistic TIFF) pe AdevărulLIVE povestind despre o parte din momentele speciale de la ediţia 2014 şi m-am amuzat cu viziunile lor despre tiffari, fanii… să le zicem înrăiţi ai festivalului. Mihai zicea că sunt mai degrabă tineri, că văd filme toată ziua, iar noaptea (poate chiar după proiecţiile cu filme de groază), ies pe străzi, animă oraşul, cam ca nişte zombi, aşa, că tot au văzut filme horror. Tudor a descris un alt fel de tiffar, respectiv doamna trecută de 60 de ani care vede conştiincioasă 2-3 filme pe zi, îşi notează în carneţel diverse detalii şi, când îl vede prin oraş (mai ales că e peste tot – nu ştiu cum face!), îl ia uşurel de braţ (pe Tudor) şi-l întreabă frumos despre respectivele detalii, un fel de “oare ce a vrut să spună autorul”?

Mihai, Tudor şi Cristian Hordilă, Festival Manager TIFF

Probabil că eu sunt pe undeva pe la mijloc, că văd cam două filme pe zi, dar nu mă duc la alea de groază, după care merg la petreceri, dar îmi iau şi notiţe, la filme şi la conferinţe şi alte întâmplări TIFFeşti pentru că, da, şi în acest an am bucuria de a mă afla la Cluj în perioada regalului cinematografic!

Dacă citiţi suficient de des printre rânduri probabil sunteţi familiarizaţi cu importanţa pe cred că o au educaţia şi cultura în formarea şi evoluţia oricăruia dintre noi. Şi bunul simţ, oricât de desuet şi banal ar putea să sune asta. Iar dacă trăiţi în România ştiţi deja că nici unul dintre cele trei elemente de care vorbesc mai sus nu este vreo prioritate pentru onor politicienţii autohtoni. Ba chiar dimpotrivă, aş zice!

Prin urmare, iniţiativele private de încurajare şi sprijinire a unor demersuri private ce ţin de educaţie şi cultură (şi nu sunt chiar aşa multe, să ştiţi!), îşi vor găsi ecou aici, fiindcă mi se pare firesc să le susţin cât şi cum pot. Iar în cele ce urmează e mai mult decât o chestie de principiu, e şi una de “corazon”.

Era o dimineaţă mohorâtă, dar pe Afanasie Pop nu asta îl deranja ci faptul că se trezise atât devreme într-o zi de duminică. Ce-i drept, şi adormise greu. Probabil că era de la filmul pe care îl văzuse înainte de culcare, o aiureala cu zombi care invadaseră lumea. Nici măcar cartea pe care o începuse după, Arcul de triumf, nu-l ajutase să adoarmă. Citise aproape o sută de pagini înainte să-l doboare somnul.

Ah, mii de pisici albastre!, îşi spuse, trecând în sufrageria micuţă. Lăsase geamul deschis la balcon, sau poate-l deschisese ploaia ori una din pisici, iar carpeta era udă fleaşcă. Din nou!

Pierderea unui prieten patruped, mai ales unul pe care l-ai avut mereu în preajmă, în casă, vreme de aproape 11 ani, este, fără îndoială, un moment trist şi greu. Mai ales când diagnosticul vine din senin, mai ales după ce, în ciuda rezultatelor de la analize, ai făcut tot ce se (mai) putea, sperând că, cine ştie, apare vreo minune. Tu, cea fără de răbdare, ai tăiat felii de ficat sau carne în bucăţi mici, le-ai pus în faţa bolnavului şi ai numărat fiecare dumicat, apoi fiecare lipăit din bolul cu apă şi minute de somn profund şi ai sperat că fiecare mililitru de tratament împins cu seringa îl va ajuta pe prietenul blănos să demonstreze că, într-adevăr, pisicile au nouă vieţi.

Şi când, într-un final, după ce a fost mai bine, starea lui a devenit foarte rea, ai luat decizia corectă pentru el  şi l-ai dus la medic, de data asta ca să-l scape de chin. Şi ai stat cu el până în ultimul moment, după care l-ai pus într-o cutie frumoasă alături de jucăria preferată, ai săpat o groapă şi ţi-ai luat la revedere.

Am trecut prin toate astea acum zece zile cu Domnul Sony şi tot nu pot să scriu despre ele la persoana întâi.

Îmi place ploaia. De când eram copil şi, scoasă la plimbare, întindeam piciorul să trec, măcar un pic, prin vreo băltoacă. Şi îmi place apa. O fi şi de la zodie, că-i de apă, dar fie că vorbim de nori, ploaie, lac sau mare, apa e pe gustul meu.

Dar nu acum fiindcă acum îmi plouă şi mie. Deja. Fie că cine ştie ce planete nu sunt aliniate cum trebuie, fie pentru motive ceva mai concrete, chestii care (nu) mi întâmplă şi decizii complicate de luat, ori prieteni care au, şi ei, vremuri plouate, iar mâhnirea lor mă necăjeşte şi pe mine.

Şi-uite cum mă traversează necheful, dar nu pe la semafor, să ştiu cât mai durează, ci aşa, ca răţuştele pe autostrada: tre să stai dupa ele. Şi între timp, plouă. Prea mult. Dar nici soare n-aş vrea. Of!

Să asculţi un cântec cu ploaie în timp ce afară (şi nu numai afară) plouă. Inception. Acu’ parcă am zâmbit. Niţel.

(mai am doar o ţigară în pachet, da’ în rest sunt bine)

Ce-ar fi dacă, din când în când, am face gesturi frumoase fără să ne gândim ce ne aduc nouă şi fără să ne lăudăm cu ele? Doar aşa, pentru că ni se par fireşti. Ce-ar fi dacă am ajuta fără ca asta să fie despre cât suntem noi de minunaţi? Fiindcă e mai normal să ajuţi decât să n-o faci. Ce-ar fi dacă am face lucruri bune fără ca ceilalţi să le privească cu neîncredere?

Am văzut clipul ăsta de dimineaţă şi după aia m-am mai uitat de vreo două-trei ori şi mi-a plăcut tot mai tare. Cred că şi altora, de vreme ce dimineaţă erau puţin peste 100.000 de vizualizări, iar acum sunt aproape de trei ori mai multe. Priviţi:

E o reclamă, vrea să creeze emoţii, vrea să vândă. Dar te face să te gândeşti şi ce-ar fi dacă…
(vedeţi aici reclamele lor din alţi ani, dacă sunteţi curioşi)

Acu’ vreo zece zile,  pe seară, m-am oprit la colţul străzii, în drum spre casă pentru a alege trei mărţişoare pentru cele trei vecine: Babele şi încă una. Taraba cu mărţişoare era la vreo doi metri de florăreasa a cărei clientă fidelă sunt de nişte ani şi pe care o salut de fiecare dată când trec pe-acolo. E genul ăla de om vesel, cu poftă de viaţă şi chef de poveşti. Uneori îmi mai povesteşte, de fată, de nepot, că-i pare rău că nu ştie mai multă carte, să-l mai ajute şi ea la lecţii.

Eu l-am văzut pe tata plângând de două ori, şi niciodată în braţele mele. Prima dată a fost când şi-a pierdut mama, pe bunică-mea, după ce o îngrijise, prin rotaţie cu fraţii şi surorile lui, zi de zi, vreme de patru ani. A doua oară când l-am văzut pe tata cu lacrimi în ochi a fost pe holul secţiei Chirurgie a Spitalului de Urgenţă, când au scos-o pe mama din operaţie, încă intubată şi inconştientă. Ştiam amândoi că o să fie bine, dar imaginea aia…

Sunt sigură că a mai plâns şi când şi-a pierdut fratele şi două surori, dar s-a ferit s-o facă în faţa mea. Şi, cu atât mai puţin, în braţele mele! Pentru mine tata a fost mereu un reper de curaj, uneori inconştient, poate, dar curaj, oricum ar fi.