De două zile hoinăresc prin Sibiu, cu prieteni, teatru, Piața Mare și mulți copilași fericiți care se dau în carusel și mânăncă vată de zahăr colorată.
E minunat orașul ăsta, chiar și iarna, chiar și când nu e festival, are ceva care mă face mă simt aici ca acasă. Uneori chiar mai bine.
Și cum m-am adunat eu în camera mea albastră și Continentală în seara asta, nu știu cum și de ce, am avut chef de Pina.

Pina Baush ar fi trebuit să vină la FITS, dar Sibiul a câștigat atunci titlul de capitală culturală europeană și costurile pentru aducerea Pinei echivalau cu cele pentru câteva alte evenimente. Anul următor programul Pinei Baush nu i-a permis să ajungă la Sibiu și, în 2009, s-a dus să danseze în alte zări…

Poate de-aia, fiindcă pe străzile pietruite din Sibiu, printre soare și nori, azi am simțit nevoia să dansez…

Azi dimineață am găsit pe blog un comentariu, pe care îl voi reda mai jos, dar nu înainte de a desena un context, fiindcă nu am ales întâmplător să-l copiez într-un post și nu să-l las, simplu, în secțiunea dedicată comentariilor. După ce o să-l citiți o să înțelegeți de ce. NB: Am păstrat ortografia originală.
Și acum contextul.

Acum aproape trei ani am ajuns într-o vizită la Penitenciarul Târgșor. Mergeam acolo cu mai mulți ziariști ca parte a unui mic proiect de 8 martie, menit să le ajute cumva pe ???chiriașele??? de acolo. Am povestit atunci cât am putut despre atmosferă și loc, și mai puțin despre acele femei.

Din vremuri străvechi, pe când oamenii încă își serbau aniversările la ei acasă pentru că restaurantele se închideau la zece seara, iar barurile și cluburile cam lipseau de pe harta distracției, ba chiar și în vizite banale pe vremea când telefonul mobil era un vis de aur al omenirii, Bună, dragă, am trecut prin zonă și am urcat până la tine să văd ce mai faci, nimeni nu-ți călca pragul fără o atenție. Lasă că oricum și la medic, librărie, farmacie și chiar și la vânzătoarea de la alimentară, aia acră, dar care avea puterea portocalei pitită sub tejghea, nu te duceai fără o bomboană, o măslină, o atenție. Nu se făcea, mă înțelegi?

Nu știu când au trecut patru ani, cu bune și cu rele, cu emoții și toate experiențele frumoase pe care mi le-a adus blogul ăsta. Și povești. Și, cel mai important, cu oamenii frumoși pe care am ajuns să-i întâlnesc datorită faptului că scriu aici.
Mă gândeam azi dimineață că e cel mai lung job full time pe care l-am avut până acum și, deși am o grămadă de șefi (adică cititorii), le mulțumesc în fiecare zi pentru (încă) uimirea și bucuria de a vedea numărul de unici. Care, apropo, e în creștere constantă.

Dar ăsta nu e un post despre statistici și cifre, după cum nici altele nu vor fi pentru că nu cred că asta contează. Adică, da, e măgulitor, dar, până la urmă, când apăs publish eu trebuie să fiu mulțumită înainte de toți și toate – iar asta probabil e cel mai dificil lucru și, trebuie să admit onest, nu se întâmplă de fiecare dată.

Da, știu, te-ai săturat de ei toți ca de mere pădurețe! Îți displace total ce se întâmplă în România, că se fură, că ne mint în față cu o seninătate demnă de cauze mai bune, că, deși corupți și hoți până în ADN-ul lor ideologic, ne spun să fim mândri că suntem români în timp ce își îndeasă bine conturile de-afară. Ți-e scîrbă de ei, cum s-au cățărat până sus, la vârf, și ți se pare că, orice-ai face, nu se mai poate schimba nimic.

Pe cei mai săraci cu duhul au reușit să-i țină în bezna minții cu propaganda, afișele, pliantele și aparițiile lor la anumite televiziuni, pupați în cur de tot felul de moderatori care reprezintă doar interesele patronilor, nu pe-ale tale.

Pe cei mai săraci cu duhul i-au speriat că rămân fără nici o speranță pentru ziua de mâine, că nu vor mai avea pensii și salarii și nici măcar mândria că sunt români. Le trimit copiii în școli insalubre, fără manuale, ca și cum  educația n-ar conta. Le trimit părinții și bunicii în spitale fără medicamente și medici suficienți, spitale din care iau tot felul de bacterii care îi îmbolnăvesc și mai tare. Să le fie frică și să ajungă să se bucure la o pungă cu ulei, zahăr și făină, un pic și o brichetă.

Tu n-ai scuza asta. Tu ai ce mânca, bani să te distrezi și să dai șpagă la medici pentru tine și ai tăi. Tu te descurci. Și, mai ales, tu înțelegi că ne mint cu nerușinare, că politica e doar după bunul lor plac. Și ți-e scârbă, o greață infinită care te face să spui, cu emetirală superioritate: Eu nu ies la vot, o să le arăt că nu-mi pasă!

sursa

Dar greșești! Greața ta înseamnă câștigul lor. Lipsa ta de implicare, a ta, om educat, care înțelege mai bine, îi ajută mai mult decât voturile celor săraci cu duhul. Tu, cel care ești contra, tu, cel de-a căror ștampilă se tem, le arăți că nu-ți pasă de hoțiile lor și, în felul ăsta, le ești complice. Cu ajutorul tău pot continua să fure liniștiți, fără să le fie teamă ori jenă și îți freacă veseli mâinile de bucurie că stai acasă, că îi lași, că implicarea ta se reduce la niște frustrări exprimate în mediul virtual sau trei pietricele agitate într-un pet de plastic.

Nu pentru că s-a murit la ???revoluție??? ca tu să ai dreptul ăsta, nu pentru că votează ăilalți pentru tine ci ca să le arăți că-ți pasă, că nu ești indiferent și că vrei să se oprească din furat și mințit! Du-te la vot!

Cândva, nu mai știu când, au trecut mulți ani de-atunci în orice caz, mi se părea mie că zilele de joi sunt așa, un cumul al ceasurilor rele pe care mai degrabă le așteptăm marțea sau vinerea – asta dacă suntem superstițioși. Eu nu sunt, dar tot mi se părea că toate necazurile mi se întâmplă joia și doar joia. Nu mai știu nici cât a durat damblaua asta și chiar uitasem complet de așa o aiureală… până azi!

Sunt printre cei norocoși care au avut un profesor de fericire. Fiindcă fericirea – dacă nu știați – se învață. Sigur, asta nu e tot, trebuie să te antrenezi tot timpul, necontentit, fiindcă nu e chiar ca mersul pe bicicletă. Dacă uiți să te bucuri de lucrurile simple prea mult timp o să descoperi că ești din ce în ce mai nefericit și, mai rău!, că răspândești nefericire și în jurul tău.

Eu am avut cel mai minunat dascăl într-ale fericirii: bunica mea, Darly. De la ea am deprins știința de a lăsa lucrurile mici, detaliile, să-ți umple viața cu momente frumoase, chiar dacă tabloul întreg nu pare pictat neapărat în tonuri de roz. Momentele astea mici, ele sunt amănuntele care ne pot schimba starea, fie că vorbim de cum cade lumina într-o încăpere, de un cântec, de o frunză colorată frumos, de zâmbetul întors cuiva, aiurea, pe stradă, de ultima bucățică de prăjitură pe care cineva a păstrat-o pentru tine.

Din pricina răcelii, azi dimineață la șase (fix!) m-am trezit că-mi zboară somnul. Singur, așa, și brusc! Normal, dacă ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia, mai ales că am adormit greu, pe la două jumate, aș fi tras de mine cu snooze și tot chinul. Dar așa, că nu trebuia, eram mai trează decât un participant la întâlnirile AA!

M-am uitat la telefon ca să văd cât e ceasul și atunci am observat că mă sunase mama, puțin după miezul nopții. Normal, m-am panicat instant fiindcă, deh, la ore de-astea nu te sună să te întrebe câte linguri de zahăr pui în pandișpan. Și, oricum, știe, ca doar de la ea am învățat rețeta!

Am tot citit că la Cluj s-a format un grup destul de numeros de persoane care circulă pe gratis cu mijloacele de transport în comun. Nu pentru că ar merita sau ar avea dreptul la gratuitate, ca pensionarii, ci pentru că nu vor să plătească. Înțeleg că există un grup de FB dedicat în care se anunță pe ce linii sunt controlorii ba chiar și o aplicație făcută în același scop.

Mie mi se pare o mizerie toată povestea asta și am și spus asta pe FB. În replică, mi s-a explicat că e foarte bine că nu se plătește, pentru că transportul în comun e pe bani publici, deci din buzunarul fiecăruia, deci de ce să mai plătim încă o dată. Și oricum condițiile sunt proaste! Și oricum se fură în România!

Îmi place toamna, e anotimpul meu preferat. Chiar și azi, când plouă și e neașteptat de rece, iar haina luată la întâmplare din cuier azi dimineață s-a dovedit a nu fi chiar impermeabilă, am găsit greu un taxi, iar Calea Dorobanților e moartea pasiunii la ora prânzului.

Îmi place toamna în ciuda faptului că azi, la un eveniment, am ieșit pe terasă, în ploaie, ca să trag două fumuri de țigară. Fiindcă eram undeva sus, vedeam acoperișurile de țiglă din Bucureștiul (odinioară) burghez cum străluceau discret sub stropii de ploaie, și asta mi-a plăcut mult.