Acum fix trei ani apăsam pentru prima dată butonul Publish pentru un post scris pe blogul ăsta. De atunci au apărut un pic peste 1300 de alte posturi, multe dintre ele cu o serioasă încărcătură emoţională. Totuşi, la nici un alt “publish” nu am avut atâtea emoţii ca la cel în care am deschis uşa casei mele virtuale.

Nu vreau să fac o retrospectivă a anului, nu vreau nici să public statistici de trafic, pentru mine e important să ştiu că poveştile de aici ajung (şi) la alţii şi că, uneori, reuşesc să vă fac să zâmbiţi, să citiţi o carte ori să vedeţi un film sau un spectacol care mi-au plăcut mie, să încercaţi un produs ori un serviciu, să vă aduc mai aproape felurite experienţe faine, idei şi oameni speciali.

Bunica mea a fost o persoană extrem de specială şi îi datorez mult din felul meu de a fi (partea optimistă) şi dragul de mulţi dintre autorii români, printre care şi Minulescu. Şi lecţiile de fericire. Când a plecat spre alte zări, am căutat  un volum cu poeziile lui Minulescu, să-l ia cu ea. Aşa am simţit eu că trebuie să fac.

Nu l-am găsit din prima, dar, răscolind printre rafturile librăriei din preajma casei (voiam să fie unul nou, doar al ei), am reuşit să găsesc o ultimă copie din ediţia Romanţelor pentru mai târziu scoasă de JN în colecţia Biblioteca pentru toţi. Spre mirarea vânzătoarei, am plâns, nici eu nu ştiu dacă de uşurare pentru că găsisem cartea, sau din pricina tristeţii. S-a deschis aici, la poezia asta, şi m-am gândit că e un mesaj frumos.

Înainte să încep a scrie rândurile astea, m-am plimbat un pic printre aşteptările şi concluziile generate de celelalte Social Media Camps, aşa cum se văd ele printre rânduri de blog personal. Cu bune şi cu mai puţin bune, îmi dau seama, totuşi, că anul trecut parcă eram un pic mai optimistă la capitolul aşteptări – nu de la tabără ci de la actorii principali ai spectacolului intitulat generic Social Media: companii, agenţii, bloggeri.

Ştiu că e abia noiembrie, mai pe final, aşa, dar mie azi mi-au lipsit mânuşile. Şi am avut chef de ceai fierbinte când am ajuns acasă cu mâinile îngheţate (am eu damblaua asta de a mai testa transportul în comun din când în când, drept urmare am stat cam un sfert de oră în staţie la Kogălniceanu pentru un amărât de 85 deşi erau o grămadă de taxiuri în staţie!) şi să mă încolăcesc ca o pisică pe canapea, cu o carte bună într-o mână şi cu ceaiul preferat în cealaltă. Desigur că n-am făcut asta, aveam chestii de lucrat, dar chiar şi-aşa: cam a venit iarna şi, cu paşi mai mici sau mai mari, se apropie şi Crăciunul.

Cu toate că au fost ocazii în care m-am trezit dimineaţa devreme şi n-am protestat, ba chiar mi-a plăcut, nu sunt o persoană matinală. Prefer serile lungi dimineţilor pe repede înainte şi, ca în vremea şcolii, prefer să mă culc cu lecţiile făcute, oricât de târziu, decât să mă trezesc cu ele nefăcute şi, de nevoie, devreme!

Azi, însă, n-am avut de ales şi am început să funcţionez pe la şapte. Cu o cafea pe care nu-mi amintesc când am făcut-o şi un duş care n-a reuşit, nici ăla, să mă învioreze cum trebuie. Pe la cinci m-aş fi culcat aşa, un pic, de după masă, eventual fără escală până a doua zi. Am rezistat eroic, însă nu sunt în stare să scriu ce mi-am propus pentru azi. Totuşi, am făcut o colecţie de chestii simpatice. Dacă aş (mai) fi avut jurnal, probabil le-aş fi trecut acolo.

În fiecare zi de 28 octombrie ascult cântecul ăsta, şi îl ascult cu gândul la Darly, bunica mea care m-a învăţat că viaţa, oricât de grea, e o minune şi trebuie să ne bucurăm de ea ca atare!

Dacă ar mai fi trăit, Darly ar fi avut azi 95 de ani şi poate că eu aş mai fi învăţat una-alta despre viaţa în roz, despre cum poţi să trăieşti frumos, cu bucurie, cu mirare, cu încântare. Fiindcă viaţa n-a fost blândă cu ea, dar a ştiut mereu să găsească un motiv să zâmbească, oricât de rea ar fi fost realitatea.

Iar cerul minunat de azi a fost ca să-mi aducă mie aminte de lecţiile ei de fericire. Ca să ştiţi!

Îmi lipseşte mult de tot optimismul ei, poveştile ei vesele, tonusul, acel, “lasă, că o să fie bine” care, cumva, reuşea să fie convingător. E mai mult decât dor.

Ieri, o captură de ecran cu replica Starbucks Promenada dată unui client, pe pagina cafenelei, devenea “vedetă” pe Facebook, cu multe shares şi comentarii. Fiindcă era un aşa nu:

Problema nu e doar una de gestionare lipsită de profesionalism a unui brand în Social Media ci şi faptul că, iniţial, un client se plânge de felul în care a fost tratat. Dar, prin prisma propriei experienţe, să zicem că ăsta e un caz izolat şi să revenim la gestionarea relaţiei cu clienţii via Social Media.

Starbucks nu are o pagină oficială în România, însă, oricum ar fi, reacţiile nu au întârziat să apară, şi n-au fost chiar dintre cele pozitive. Aşa cum era firesc, de altfel.

Când am fost în vizită la Parlamentul European, în Strasbourg, am cerut o întâlnire cu cineva de la Women’s Rights and Gender Equality ca să mă lămuresc ce fac oamenii ăia acolo şi de ce e nevoie de nişte legi şi reglementări care să întărească egalitatea de gen. M-am întâlnit cu secretarul comisiei şi dintr-o discuţie la trei ţigări, afară, printre bicicletele cu care vin parlamentarii la serviciu, m-a lămurit că suntem o specie de misogini. Atât prin mentalitate cât şi prin interese economice.

După cum se vede, de altfel, şi la o simplă căutare pe Google:

Fiindcă îmi place mult Mylene, şi pentru că azi părea un moment potrivit pentru cântecul ăsta…

Ar trebui să ne bucurăm că viaţa ne oferă momente incredibile în perfecţiunea lor sau să regretăm că ele nu se pot prelungi?

N’aie pas de regret
Fais moi confiance, et pense
A tous les no way
L’indifférence des sens
N’aie pas de regret
Fais la promesse, tu sais que
L’hiver et l’automne n’ont pu s’aimer

Încet ne apropiem de finele acestei serii de interviuri dedicată studenţilor de la comunicare. Este un demers prin care mi-am dorit să le ofer o seamă de sfaturi şi resurse de la practicieni de seamă din industria autohtonă a comunicării, în speranţa că vor înţelege că PR-ul nu e o meserie uşoară şi că dacă se mulţumesc exclusiv cu pregătirea teoretică, la finele şcolii nu vor putea face mai nimic din ceea ce presupune activitatea de PR.

În penultimul episod, le-am invitat pe Eliza Rogalski – Head of Corporate şi Alina Damaschin – Creative Leader la Rogalski Damaschin să vă spună câteva lucruri din experienţa lor. Ca de obicei, vă îndemn să citiţi, să vă implicaţi şi să întrebaţi!