Şase zile a durat lipsa canalelor Pro din grila Dolce. Şase zile în care am suferit exclusiv dupa VH1-ul care îmi populează fonic mediul înconjurător în timpul zilei. Şase zile după care s-au înţeles şi ceva (eh!) îmi spune că nu la preţul solicitat iniţial de Pro.

Serile alea în care eşti doar tu cu tine şi te uiţi înapoi, să vezi urmele paşilor, şi zâmbeşti fără regrete, recunoscătoare pentru toţi şi toate care te-au adus aici, acum, aşa. Răsfoieşti caiete vechi, scrise acum mulţi ani, cu mintea de atunci, şi te strâmbi un pic a râs fiindcă acum ştii că n-aveai de ce să-ţi faci atâtea griji şi gânduri, că lucrurile aveau să se aşeze aşa cum trebuie, să ajungi într-o seară, cu muzică bună, un pahar cu vin şi să îţi pară bine că toate s-au întâmplat exact aşa!

Sunt primele două legi din decalogul scris de Ocavian Paler pe pereţii gării din ERO în Viaţa pe un peron, una dintre cărţile care mi-au rămas dragi chiar şi la mulţi ani după prima lectură. Poate şi pentru că exemplarul are autograful autorului sau poate pentru că am stat cândva, scurt, la o poveste, ori pentru că mă leagă discuţii lungi despre manguste şi cobre cu o dragă prietena. Dar acesta nu e o recenzie de carte, ci un text despre a aştepta, aşteptare şi aşteptări.

Doar aşa, întru neuitare, un fel de best of 2012. A fost greu să mă opresc la o singură fotografie în fiecare lună şi a fost şi mai greu să nu fac un bilanţ. Amintiri sunt mult mai multe decât am scris eu aici, oricum. Iar pentru 2013 îmi propun să am măcar 365 de momente demne de retrăit! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Ianuarie. Cursul de modelaj în lut. O experienţă pe care o recomand fiindcă nu e doar distractiv ci şi terapeutic. Două ceasuri în care te concentrezi atât de mult la “opera ta de artă” încât uiţi de altele. Şi când uiţi de ele au bunul obicei să-şi găsească soluţii ori măcar să nu mai pară atât de catastrofale – nici nu sunt, niciodată nu sunt! :)

2012 ar fi fost un an simpatic dacă nu se termina destul de abrupt din unele puncte de vedere… până azi! Că nu se termină până la 3, 2, 1… La mulţi ani! Şi cum nu aduce anul ce aduce ceasul, aceast ultimă zi s-a dovedit a fi cireaşa de pe tort, iar tortul n-are, de fapt, decât nişte decor de ciocolată, în interior e perfect!

Aşa că mi-am regăsit optimismul şi cheful de dărmat munţi (într-un mod foarte grijuliu cu mediul, desigur!), iar lumina de la capătul tunelului pare, acum, ditai reflectorul!

Nu se schimbă absolut nimic diseară la miezul nopţii, tot noi suntem… noi!, dar resetăm speranţele, cu gândul că ce a fost rău în anul trecut se va fi terminat şi putem începe un nou capitol. Nu trebuie să fie Revelion pentru asta, trebuie doar să fim noi în regulă cu noi înşine, cu capitolul frumos închis, iertările şi lecţiile învăţate. Bun, rău, 2012 taman îşi scurge ultimele fire de nisip. Zâmbiţi-i, oricum ar fi fost, fără regrete!

2013 o să fie, oricum, fabulos, dacă vrem noi! Ceea ce vă şi doresc!

La mulţi ani!

Buna mea prietenă, L., are un frate plecat de-acasă de ceva vreme până hăăăăt peste Ocean, fix la New York! Părinţii lor, pe care toată gaşca noastră îi iubeşte tare, fiindcă sunt foarte faini şi fiindcă ne găzduiesc, claie peste grămadă, la ei acasă de vreo câteva ori pe an, nu-l văd prea des, fireşte, dar de când L. a aranjat de un laptop şi de internet, fratele ei se vede chiar frecvent cu părinţii, online. Într-una dintre aceste convorbiri, pe final, când i-a spus fiului, aşa, de la distanţă, duios, “Ai grijă de tine”, mama prietenei mele a mângâiat uşor marginea ecranului. Mi-e greu, dacă nu chiar imposibil să vă spun cât drag şi dor erau strânse în mângâierea aia!

Teoretic, zilele astea ar trebui să facem bilanţuri şi să tragem diverse linii, eventual să ne lăudăm cu ce am făcut, dacă avem cu ce. Nu c-aş duce lipsă de asta, dar  parcă nu mi se pare atât de important ce am făcut ci, mai degrabă, lecţiile pe care 2012 mi le-a dat şi pe care, sper!, le-am învăţat. Una dintre ele, poate cea mai importantă, este iertarea.

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

Ca niciodată, parcă, anul ăsta iarna şi Sărbătorile ei m-au prins pe picior greşit. Nici măcar zăpada nu m-a binedispus ca în alţi ani, nici un strop de veselie n-a venit odată cu prima ninsoare. Ba am şi răcit, ceea ce iar nu mi se întâmplă cand e sezonul! În plus, finalul de an a fost cu motoarele turate şi încă mai sunt câteva chestii de făcut!

Dar vineri după amiază, când am ieşit preţ de câteva ultime cadouri, afară ningea blând şi muzica (din căşti) şi-a făcut din nou simţită magia: m-am surprins zâmbind şi pe urmă chiar am făcut câţiva paşi de dans, spre mirarea celorlalţi trecători!

Abia ieri, când în Bucureşti ningea de rupea, mayaşii încă sperau că prevestirile lor sunt corecte iar traficul din Bucureşti nu era departe de prevestiri, nişte muzică bună în căşti şi planul pentru ultimele cadouri de luat m-au băgat instant în atmosfera de iarnă şi de Sărbători. De unde se vede că, de fapt, nu era vorba despre sfârşit ci despre început!

Daruri, prieteni în vizită, alte daruri, încă o vizită, un ursuleţ. Şi, în fine, azi chiar am fredonat colinde! O fi bine, o fi rău?!

Mi se pare incredibil că, în ciuda unui final de an de-a dreptul nebun, azi, cu trei zile înainte de Crăciun, am reuşit să ajung la piaţă, să fac câteva cumpărături, ordine în casă, ba chiar să am vreme să caut un brad mic prin piaţă (şi să nu-l găsesc)!
Voi cum vă descurcaţi pe la casele voastre? Ce planuri aveţi?! Eu mă apuc de decorat! :)

(deşi n-am, încă, nici o idee de care să fiu mulţumită!)