Când eram copil, maică-mea avea o prietenă, fostă colegă de liceu, Ada, medic stomatolog. Cabinetul ei era chiar la noi pe stradă, așa că mergeam ba în vizită, ba la control, însă mereu cu plăcere fiindcă Ada avea câte o istorie pentru fiecare instrument cu care lucra. Prin urmare, rămâneam oricum cu gura căscată și nu neapărat fiindcă așa trebuie să stai pe scaunul de la dentist!

Cred c-a fost bafta mea proprie și personală fiindcă, altfel, nu-mi amintesc să fi venit cineva la școală să ne explice cum se face un periaj corect – și nu, frecatul dinților sus-jos nu intră la categoria periaj corect – și nici măcar cum cerneala penetrează creta, dacă mai țineți minte reclama.

Cred că sunt vreo doi ani de când țin în sertar un proiect în a cărui implementare chiar se întâmplă să cred, pe principiul lasă pe mâine ce nu e urgent azi. Și, cumva, ???azi??? e mereu ceva urgent, ceva care are prioritate. Așa că proiectul meu e încă în sertar. După cum se vede treaba, probabil că până la finele anului o să-l scot de-acolo și o să-i dau viața. Dar nu despre mine sau proiect vreau să scriu, ci despre curajul de a-ți întoarce viața pe dos ca să-ți urmezi visul.

Și despre un om care a reușit asta.

Îmi plăcea să fiu răcită când eram mică fiindcă eram încă și mai alintată ca de obicei. În plus, când făceam amigdalită – și făceam destul de des! – luam antibiotice iar mama îmi dădea, obligatoriu, și iaurt. În care – ce bucurie! – era voie să se strecoare și niște zahăr ori ceva dulceață de caise, preferata mea! Oricum nu făceam nazuri la iaurt (dar cu adaos de zahăr aveam voie doar când eram blnavă), dar când luam antibiotice era chiar obligatoriu și am rămas cu obiceiul ăsta până în ziua de azi. Ba mă și amuz, că maică-mea nu prea se înnebunește după produsele lactate, dar când e răcită rău și ia antibiotice îi zic mereu să mănânce iaurt! Ha!

Habar n-aveam eu când eram copil că iaurtul provenit din prima producție industrializată, comercializată în 1919 de către Danone, era făcut cu fermenți de la Institutul Pasteur și se vindea în farmacii, ca ajutor în infecțiile intestinale.

Sunt printre cei care consideră că alegerea cadoului perfect e un fe de alchimie care pornește de la câteva ingrediente principale și nici unul dintre ele nu e bugetul. Aș zice empatie și atenția la detalii, astea sunt lucruri care ajută. Și, desigur, să-ți pese de adrisant/ă suficient cât să-ți bați nițel capul. În plus, eu nu cred că există cadouri rele. Adică, da, de exemplu, mie nu-mi plac pijamalele, nu port, dar pentru altcineva poate că o pijama cu personajul favorit de desene animate ar putea fi un dar inspirat.

Despre cadouri mai mult sau mai puțin inspirate au făcut un studiu și cei de la MasterCard, iar rezultatele sunt, pe alocuri, surprinzătoare. De exemplu, 47% dintre români consideră că obiectele de papetărie sunt un cadou neinspirat. Say whaaat?

Anual, în România, aproximativ 10.000 de femei sunt diagnosticate cu cancer la sân. Scrisă, așa, negru pe alb, într-o propoziție, nu pare cine știe ce dar dacă priviți dincolo de statistici, vă puteți lesne imagina că sunt 10.000 de povești de viață și, da, și de moarte. Pentru că adesea ne pasă de job, casă, copii, prieteni, iubit, familie și de toate celelalte înainte să ne aducem aminte că nu suntem nici invincibile și nici, vai!, nemuritoare!

Să urmărim un film scurt în sensul ăsta, unul care sper să vă facă să zâmbiți nițel dar să vă și pună pe gânduri:

Există o categorie destul de mare de persoane care se ocupă cu ceea ce înseamnă comunicare. Nu doar PR ci și strategie pentru site-uri sau bloguri, agenții de digital care încearcă să aducă proiecte și companii mai aproape de oameni (în cazul fericit) prin intermediul rețelelor sociale, aplicațiilor de mobil și în alte variante din aceleași categorii. Bloggeri, account și brand manageri, marketeri, specialiști în social media sau PR, cu toții ne propunem și, câteodată, reușim, să punem în practică idei și proiecte faine pentru a apropia niște branduri de publicul lor și viceversa. Uneori spunem și povești faine, alteori ne grăbim și greșim.

Și mai rar, totuși, reușim să ne strângem (aproape) toți la o conferință. Să ascultăm ce au unii și alții de spus, cum au reușit, care a fost frumul lor de la idee la succes, stăm la povești, bârfim, ascultăm și ne bucurăm de revedere față în față, iar unii dintre noi sunt și premiați pentru munca lor.

Am o grămadă de amici și amice cu care vorbesc la telefon sau online când și când și, inevitabil aproape, ne propunem mereu să ieșim la o cafea. Am chiar și prieteni cu care, tot așa, n-apuc să stau la povești live pentru că… agende încurcate. Mi-am adus aminte de treaba asta azi, când am văzut nole spoturi de la Starkbucks.

Sigur, puteau fi la orice altă cafenea sau orice loc în care muzica e la volum mic sau lipsește, astfel încât se poate auzi om cu persoană. Dar am zâmbit, oricum. Ceea ce vă doresc și vouă!

Noi, fetele, avem o grămadă de creme, balsamuri, șampoane, geluri, măști, loțiuni, farduri, batoane, rujuri, pensule, și tot soiul de astfel de jucării care ne împodobesc băile și nu numai. Și nici măcar nu le folosim pe toate! Adică, de fapt, nu știu voi, dar eu nu apuc să le folosesc pe toate! Ceea ce, firește, nu mă împiedică să încerc mereu produse noi, chiar dacă am – deja! – câteva favorite de la care nu abdic.

Și încă n-am zis nimic de cutia cu muuuulte sticle de ojă! Și până la urmă, ce?! E vina noastră că ăștia de la Farmec tot ies pe piață cu produse și tentații noi, toată ziua, bună ziua?!

Aducerea pe lume a unui copil e o decizie importantă în viața fiecărei femei, a fiecărui cuplu. Cu toate astea, vârsta la care femeile decid să devină mame a fost împinsă tot mai mult după 30 de ani. Motivele sunt multe și de înțeles, iar cariera, condiții economice, existența unei relații stabile sunt doar câteva dintre ele. Nu în ultimul rând, suntem atât de prinse încât, de multe ori, nici nu mai auzim alarma ceasului biologic, ori poate că stresul, zgomotul și presiunile la care suntem supuși ne fac mereu să apăsăm un imaginar buton de snooze.

Doar că anii trec și, uneori, când simți că, Gata!, acum e timpul!, constați că nu mai e atât de simplu să aduci un bebeluș în viața ta. Și ce-i de făcut? Păi, în primul rând, te informezi! Și, între noi fie vorba, ar fi fost foarte bine s-o faci cu niște ani în urmă! Povestesc mai jos de ce.

De-a lungul timpului, am încercat cam toate lugimile şi culorile de păr. Pe rând, castaniul meu a trecut prin mai multe variante de roşcat, negru, diverse tonuri de şaten şi, da, blond. Închis, deschis, şuviţe, toate modelele, mai puţin platinat. A fost lung, scurt, băieţeşte, şi, fireşte, n-am scăpat nici de lungimile intermediare, perioadele în care nu stă nicicum! A. Şi, fireşte, pentru că e ondulat natural, de cele mai multe ori îl întind cu peria rotativă. Şi, săracu’ de el, a rezistat tuturor acestor tratamente nemiloase şi experimentelor mai mult sau mai puţin reuşite.

Până acum cinci ani.