La noapte, dacă am fost cuminţi, cică vine Moş Nicolae. Aham! Şi cum povestea asta e bună de-acum doar pentru copilaşi, ieri m-am dus la Orhideea cu gândul de a verifica ce-şi doresc copiii să primească. De la Moş, normal!
Cum n-am găsit prea mulţi copii de întrebat, am mai tras o tură şi în curtea şcolii de la parter.

De fapt, am vrut să verific dacă toată goana după electronice chiar vine de la copii sau e mai mult un pretext al părinţilor de a avea încă o tabletă, încă un telefon, căşti mişto sau orice alte jucării din categoria asta. Pentru ei, nu pentru copii.

Ieri am văzut un video cu o copilă care-şi prezenta colecţia absolut impresionantă de farduri. Că are mai multe decât mine nu am nici un dubiu, însă are mai multe decât oricare dintre prietenele mele, separat sau împreună! Şi, după cum se poate vedea mai jos, le şi foloseşte:

Sigur că-mi plăceau şi mie fardurile mamei când eram copilă şi, când mă întâlneam cu ele, aveam tendinţa să le pun pe faţă cu rezultate extrem de inestetice şi caraghioase, dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să mă fardez la şcoală. Prima dată când am încercat să pun nişte dermatograf la ochi eram elevă de liceu şi m-am întâlnit cu tata fix la ieşirea din bloc – vai! Oricum asta nu era printre preocupările mele curente. Nici acum nu e, cine ştie ce, deşi, dacă trebuie, sunt gata cu fardatul mai repede de cinci minute, şi o fac şi corect, nu ca asta mică din film.

Când am aflat că există un produs financiar gândit în mod special pentru femei mi s-a părut o chestie cam exagerată, ca să fiu sinceră. Başca, nici opţiunile din aplicaţia de pe FB,Tutorial pentru înţeles femeile, nu mi s-au părut extrem de apropiate de realitate. Adică variantele best of… c’mon!

Însă ideea comunităţii unasiuna.ro îmi place. Şi, între timp, două dintre prietenele mele au achiziţionat produsul, iar eu am aflat de ce se adresează femeilor şi de ce ăsta e un lucru bun, totuşi.

În perioada mea aproximativ corporatistă, căram zilnic după mine o geantă suficient de mare ca să adăpostească acolo toate cele necesare pentru supravieţuirea în sălbăticie vreo câteva zile. Cel puţin aşa presupun, că n-am experimentant niciodată treaba asta… dacă nu punem la socoteală jungla specifică unui loc de muncă. Oricum, mai toate genţile mele erau mari. Şi grele. Şi, de obicei, orice căutam în ele se găsea exact în ultimul buzunar cotrobăit!

Dar într-o zi mi-am făcut curaj şi am răsturnat tot ce era în ea!

Conferinţele de genul Zilele BIZ nu presupun doar un efort al organizatorilor şi o pregătire a celor care se vor afla pe scenă, ci şi una a celor care participă şi, eventual, pun întrebări. E una din concluziile acestor zile. O alta e că poţi spune chestii de bun simţ pe care lumea ar trebui să le ştie (dar nu le ştie) şi totuşi să reuşeşti o prezentare memorabilă şi, invers, să spui lucruri foarte interesante într-o prezentare (eufemistic spus) lipsită de atractivitate.
Aş minţi dacă aş spune să toate prezentările de la Zilele BIZ au fost memorabile însă toţi vorbitorii pe care i-am văzut eu au spus câte ceva din care puteai să înveţi. De la unii mai mult, de la alţii mai puţin – şi cum nu se face o prezentare, apropo, e tot un punct bifat!

Azi s-a vorbit despre goodvertising, fericire, creativitate, idei şi poveşti – a fost ziua de Media & Marketing

Nu pricep care e problema clienţilor care cer sfatul unui consultant (presupus specialist, că de-aia îl angajezi, nu?!) dar fie nu ţin cont de el, fie simt nevoia să-l corecteze tot timpul, după bunul lor plac. Cum ar fi comunicatele de presă în care vreun şef de companie doreşte neapărat să fie citat, şi nu doar atât, dar citatul e din ăla cu limbă de lemn, întreprinderea, colectivul, clienţii, încrederea, superlativele.

Sau Se poate să facem ceva care să fie CSR şi HR şi BTL şi cu nişte social-media şi corporate on top?!  Totul, desigur, într-o singură acţiune şi dacă se poate, să aibă şi buget de patru euro + TVA. Sau faimosul Poţi să faci logoul mai mare? din publicitate.

Mă gândesc că poate aţi auzit de BBC, un fel de echivalent TVR şi SRR din Marea Britanie. Ei bine, de mai bine de trei decenii, ei au un program de caritate numit Children in Need prin care au adunat, în tot timpul ăsta, peste 600 de milioane de lire.

Sunt multe activităţi de strângere a fondurilor, cea mai importantă fiind un teledon care, anul trecut, a adunat puţin peste 26 de milioane. De lire. Anul ăsta,  există şi Children in Need Rocks, un concert cu nişte vedete, poate vă sună cunoscute numele lor: Robbie Williams, Kings of Leon, Dizzee Rascal, Little Mix, Barry Manilow, The Wanted, Ellie Goulding, Rizzle Kicks, Bastille, Passenger, The Lumineers, Tom Odell, Tom Jones, Madness şi Keane.

Mascota întregii campanii e Pudsey, un urs bandajat, care, anul ăsta, a beneficiat de personalizare din partea unor vedete, iar urşii astfel îmbunătăţiţi se vând la licitaţie cu preţuri destul de mari:

Am pornit demersul ăsta cu sfaturi şi resurse pentru studenţii la comunicare fiindcă îmi pasă cum sunt croiţi viitori profesionişti în domeniu, atât ca om cu vechime în PR, cât şi ca destinatar al felului în care ei vor comunica pentru variate branduri şi proiecte. Am avut plăcerea să public sfaturi de la unii dintre cei mai respectaţi specialişti în comunicare din piaţă şi, dincolo de asta, manageri de agenţii de PR, potenţiali viitori şefi ai studenţilor de azi – şi le mulţumesc mult, tuturor, pentru că şi-au făcut timp să răspundă, şi încă pe îndelete!

Şi deşi au fost citite şi date mai departe, interviurile nu au produs, aşa cum mi-ar fi plăcut, ca să ştiu că studenţii sunt într-o direcţie bună, curiozităţi suplimentare sau încercări de a interacţiona, via comentarii, cu oricare dintre intervievaţi. În schimb, unii dintre aceştia au primit o nouă serie de CV-uri ca urmare a faptului că au spus că nu experienţa e cea mai importantă.

Atât ştiţi, atât aţi înţeles, atât puteţi?! Nu e bine! Prin urmare, o ultimă tură de răspunsuri. Poate, totuşi… :)

Pentru că octombrie este luna în care au (re)început cursurile în facultăţi şi, prin urmare, un nou stol de tineri comunicatori se va îndrepta spre piaţă în căutarea unui job în domeniul pentru care s-au pregătit teoretic. Şi pentru că socoteala din bancă nu se potriveşte aproape deloc cu cea din biroul de consultant ori specialist în comunicare. Şi pentru că încă am întâlnit tineri care se prezintă Ionescu Ionel, nu ştiu să pună o întrebare dar se cred buricul pământului doar pentru că au terminat o facultate cu perspective mişto.

Pentru toate astea, dar nu numai, am făcut această serie al cărei ultim episod îl are ca protagonist pe Tudor Dăescu, Managing Partner la People – mulţam, Tudor, pentru răspunsuri!

Am o admiraţie profundă pentru cei care au avut curajul antreprenorial la o scară mai largă, cei care şi-au asumat un rol în comunitate şi, mai ales, şi-au asumat că nişte oameni – viitorii lor angajaţi – vor depinde, financiar cel puţin, de salariul pe care aceşti antreprenori trebuie să-l producă în fiecare lună, inclusiv cei 80% care pleacă spre stat – încă mă deprimă acest procent, apropo!

Şi nu mă refer doar la cei care croiesc un drum pornind de la o idee către un produs şi, ulterior, la o companie care – vor nu vor! – trebuie să continue inovaţia, ci şi la cei care şi-au asumat rolul de a schimba mentalităţi, percepţii, de a face lumea mai bună şi a ne oferi, nouă, celorlalţi, motive de optimism, la cei care au viziune şi, în fine, la cei fără de care toate acestea nu ar ajunge către public, nu suficient, nu “tradus” pe înţelesul oricui.