În ciuda faptului că frecvent se crede că ar fi invenţia egiptenilor, primii care au utilizat o soluţie pentru colorarea unghiilor au fost chinezii, care foloseau un amestec din ceară, gelatină, gumă arabică, vopsea din plante şi albuş. Abia mai târziu, obiceiul a ajuns şi la egipteni, care au început să folosească henna pentru colorarea unghiilor. Aparent, atât chinezii cât şi egiptenii, aveau acest obicei atât din considerente estetice, cât şi din considerente sociale: cei mai săraci şi le colorau în nuanţe pale, iar bogaţii în culori puternice, roşu sau negru. Oricine încălca acest cod al culorilor era pasibil de pedepse.

În Europa, moda unghiilor colorate a apus odată cu Imperiul Roman şi a revenit la modă în vremea Renaşterii, la curţile franceze. Gurile rele spun că obiceiul colorării unghiilor ţinea mai degrabă de acoperirea mizeriei de sub acestea şi la ce alte legende despre igiena vremurilor există, înclin să cred această explicaţie.

Îmi place TIFF pentru echipa festivalului şi efervescenţa imprimată Clujului, pentru că la tot pasul te întâlneşti cu un cunoscut, pentru că există mereu un film, o expoziţie, un concert sau o petrecere la care poţi ajunge, şi totul e fain şi totul e de văzut şi făcut, pentru că e cafea bună la sediul central şi, nu în ultimul rând, pentru că mă voi vedea cu prietenii clujeni!

Iar în acest an îmi place şi mai mult pentru că voi avea un partener de excelenţă aici, printre rânduri, un partener de drum lung, alături de care voi transmite către voi cât mai mult din atmosfera, oamenii şi poveştile minunate ale TIFF-ului: Mercedes-Benz! Sunt foarte mândră, recunosc, şi sper să mă ridic la înălţimea impusă de aşa asociere!

În copilărie detestam caşcavalul. Mama, fată deşteaptă, a găsit, însă, o formulă să mă păcălească şi a făcut caşcaval la capac, un fel de mâncare cu care puteam să mă joc şi care a fost botezat “mâncare americană”. Întindeam brânza galbenă fierbinte şi o roteam pe furculiţă şi îi adoram gustul. Ani de zile am mâncat caşcavalul doar sub formă de “mâncare americană”, fără să ştiu secretul, până într-o zi când am descoperit procesul de fabricare. Şi de-atunci am mâncat şi  caşcaval “normal”.

Cred că dacă mi-ar fi explicat că, de fapt, caşcavalul e un fel de lapte (aveam patru ani!) şi  dacă mi-ar fi spus care e drumul laptelui, de la vacă până la mine în farfurie, m-ar fi convins mai repede. Dar pe vremea aia vacile locuiau doar la CAP şi în cărţile de colorat, iar laptele sau iaurtul erau menţiuni care îmi displăceau, fiindcă drumul lor către mine avea la final o coadă maaaaaare, fără garanţia faptului că s-ar putea să şi prinzi ceva!

Vă mai amintiţi de ele?

Însă lucrurile nu mai sunt la fel. Acum tot procesul a devenit transparent iar când acest drum al laptelui ajunge la final, dincolo de încrederea căpătată în produse, unii pot pleca acasă cu trei tablete Google Nexus 7.

Anca Amariei, Media Relations & External Communication Coordinator, Cosmote, a fost la Amsterdam zilele trecute pentru a participa la PR & Social Media Summit. Nume importate din industrie s-au aflat pe afişul acestui eveniment însă, dincolo de asta, la fel ca şi ceea ce au susţinut participanţii, conţinutul (discuţiilor) e cel mai important.

Aşa stând lucrurile, Anca a fost foarte drăguţă şi a scris şi pentru printrerânduri.eu o corespondenţă specială despre cele două zile de prezentări şi conversaţii. Prima parte e aici şi mai găsiţi detalii interesante şi pe blogul ei. Eu am urmărit discuţiile pe hashtagul #PRsummitING şi, la final, am găsit şi un rezumat pe Storify.

Anca, ai cuvântul! :)

Guest post by Anca Amariei, Media Relations & External Communication Coordinator, Cosmote, care se află la Amsterdam zilele astea pentru a participa la o conferinţă despre PR si Social Media. Aruncaţi o privire la agendă, dar nu rataţi corespondenţa ei dacă lucraţi în domeniile astea: discuţiile şi prezentările au fost mai mult decât interesate!

Mulţumesc mult, Anca, pentru timpul acordat relatărilor! Amsterdamul e un oraş minunat, aşa că nu pot decât să sper că măcar ai scris textul ăsta undeva la o terasă draguţă! :)

Într-o bună dmineaţă te trezeşti uşor înţepenit. Tuturor ni se mai întâmplă asta, îţi spui. Iei ceva care să calmeze durerile şi îşi vezi de ale tale. După două sau trei zile, dacă ai noroc, muşchii se relaxează iar durerea dispare. Altă dată ai făcut febră, aşa, din senin! Nu mare, dar suficientă cât să te secătuiască de toate puterile. Mai ştii? E, lasă, a trecut şi aia. Dacă ai scăpa şi de sensibilitatea asta la lumină… Şi de oboseala care parcă nu te lasă niciodată.

Toate astea sunt lucruri pe care le-am experimentat fiecare dintre noi, semne că organismul e slăbit şi că nu prea ne îngrijim aşa cum ar trebui. Chiar aşa! Cât timp a trecut de când ţi-ai făcut ultimul set complet de analize?

Dar dacă ai lupus? Ce ştii despre boala asta?! Eu ştiu că poate fi letală. Şi ştiu asta pentru că am avut o prietenă, F., care a murit din pricina ei.

M-am abţinut, oh, cât de tare m-am abţinut să scriu ceva despre toată povestea cu PR-ul care a distrus presa şi earned media vs paid media fiindcă n-am vrut – încă nu vreau! – să pun paie pe focul ăsta. Fiindcă exact asta e: un foc de paie. Nici un jurnalist bun n-ar putea acuza PR-ul că a ucis presa, după cum nici un PR de bun simţ nu face confuzie între earned şi paid media.

Şi nici acum nu scriu, de fapt, ci doar ilustrez această afirmaţie fără sens, în felul meu ironic, cu următoarea fotografie:

Cine pricepe, pricepe! Cine nu, aia e!

Din păcate, însă, există o mulţime de jurnalişti care poartă titlul ăsta doar pentru că au primit o legitimaţie pe care scrie, mare, PRESĂ, şi mulţi PRi care nu-şi pricep job-ul. Ambele categorii fac rău meseriei pe care pretind că o practică. Şi cu asta, basta!

Că tot e “sorbătoare” azi iar românii au în obicei micii însoţiţi de ceva alcool în muncitoreasca zi de 1 Mai, mi se pare un moment numai bun pentru a vă povesti excursia mea “de muncă” la Fabrica de bere Timişoreana.

La fabrică am mai fost, cu ocazia altei vizite blogosferice în oraşul de pe Bega, însă atunci ne-am oprit la o degustare de nefiltrată în Curtea Berarilor şi nu am parcurs, decât în linii mari, istoria fabricii, şi nici procesul tehnologic. De data asta, însă, cu ajutorul a doi ghizi cu vechime în producţia de bere la Timişoara, m-am simţit ca într-un veritabil episod de How It’s Made.

Ediţia a VII-a de PR Forum a fost una matură, atât prin prisma celor spuse în timpul conferinţei şi seminariilor, dar şi datorită unei ore şi ceva petrecută la cafea cu cele trei specialiste în comunicare – Crenguţa Roşu de la DC, Oana Bulexa de la The Practice şi Alina Popa de la Golin Harris – care au susţinut, ulterior, seminarul Comunicare 360 pe care am avut plăcerea să-l moderez.

Dar cum ce se spune la cafea rămâne la cafea, o să redau câteva din concluziile participanţilor din prima parte a conferinţei, cea care a adus în atenţie studiul de la Unlock Market Research despre percepţia agenţiilor şi cea a clienţilor asupra PR-ului – am scris mai pe larg despre asta chiar în ziua evenimentului.

Prima pizza pe care am mâncat-o era o coca întinsă acoperită cu ceva mezeluri, nişte brânză şi mult bulion. Se întâmpla hăt!, în secolul trecut, şi după cum puteţi bănui, n-a fost chiar cea mai delicioasă experienţă culinară.

Un fel de mâncare exotic, o ieşire “secretă”, fără părinţi dar cu sora mai mare a prietenei mele care avea, negreşit, fiindcă era deja la liceu, o viaţă muuult mai interesantă decât aveam noi, eleve de şcoală generală – toate astea, însă, au făcut de neuitat experienţa primei pizza!