Mă fascinează zâmbetul şi efectele sale benefice asupra noastră şi asupra celorlalţi. E un gest simplu şi totuşi ne găsim mult prea rar motivaţii pentru a-l face, fără să ne dăm seama că atunci când zâmbim lucrurile chiar devin mai bune. Vă uitaţi la oameni, pe stradă ori în metrou? Rar îi vezi zâmbind, cel mai adesea sunt încruntaţi, preocupaţi, stresaţi. Dacă îţi zâmbeşte cineva, însă, o să faci şi tu la fel, e ca la căscat, se ia! :)
Iar ăsta e doar unul dintre beneficiile zâmbetului, lista e (mai) lungă!
În mod normal nu vedeţi pe-aici recenzii de chestii tehnice fiindcă eu nu sunt prea tehnică de felul meu şi deşi îmi plac gadgeturile, aşa, generic, nu sunt chiar pasionată de jucării ci mai degrabă de ce pot ele să facă pentru mine şi cum îmi pot uşura viaţa. Alarma de telefon care te ţine de vorbă până pui de cafea sau măcar până te dai jos din pat – ei, da, asta ar fi o chestie!
Însă în seara asta, dacă tot n-apucasem să adorm m-am uitat la lansarea noului Samsung Galaxy S4, live de la New York, un show foarte deştept făcut, cu tot soiul de personaje care jucau diverse scene în care noile dotări ale noului telefon erau foarte la îndemână! Am reţinut camera principală de 13 MP şi cea secundară de 2, dual camera, care e foarte cool şi merge şi la poze, adică poţi să faci un video cu ce vezi tu, dar în video, într-o fereastră mică, să apari şi tu şi să comentezi, de exemplu. Şi că se pot face 100 de fotografii în patru secunde, şi că are o funcţie care se cheamă “erase” cu care o poţi şterge pe soacră din poze! :D
Şi S Translator – tu ii spui ce vrei în limba ta, iar el traduce în limba pe care o alegi. În real time. Adio cerut indicaţii până te dor muşchii! Ah, şi faptul că răspunde la comenzi chiar şi când porţi mânuşi! Mânuşi normale, nu din alea speciale, uraaa!
Deci, da, un show care e, fireşte, destinat să te seducă, şi eu zic că n-a fost chiar rău şi asta o să se vadă în vânzări. Başca, agenţia de PR care se ocupă de Samsung în România a transmis comunicatul odată cu evenimentul de lansare, ceea ce mi se pare lăudabil, chiar dacă cei mai mulţi destinatari vor citi abia mâine dimineaţă!
BIZ e unul dintre produsele preferate din presa autohtonă, Gabi Lungu e unul dintre PRii pe care îi admir, Burberry e love brand pentru mine şi, în fine, nu-mi imaginez cum ar putea să-mi placă vreodată un domeniu de activitate mai mult decât îmi place comunicarea.
Cum se leagă toate astea? E simplu: în cel mai recent număr BIZ (244) se pune reflectorul pe PR într-un dosar special, iar pe copertă se află Gabi Lungu într-un trench Burberry! Cafeaua mea de azi dimineaţă a fost o adevărată plăcere alături de acest număr BIZ!
Săptămâna trecută, când cu dintele netrebnic care şi-a făcut de cap, am reuşit să-mi agasez şi gingia de pe partea opusă dintelui – aşa-mi trebuie dacă am încercat să consum mâncare solidă! Drept urmare, orice încercare de a trece cu periuţa de zona premolarilor, spre măselele de minte, a fost dincolo de suportabilitate, iar cele două zile în care m-am lipsit, involuntar, de periaj au fost horror. Da, apa de gură e utilă dar nu-ţi dă senzaţia aia de dinţi curaţi!
O senzaţie pe care, în caz că nu ştiaţi, aproximativ 20% dintre compatrioţi n-o încearcă niciodată fiindcă… nu se spală pe dinţi. Niciodată!
Am o mică diferenţa de opinii cu musiu Chinezu referitoare la procesul Zenyth Pharmaceuticals, compania care deţine ColoHelp, şi Automattic Inc, firma-mama lui WordPress, mai precis dacă toată povestea este, sau nu, o catastrofă de PR. Cristi zice că e o catastrofă de PR, mie, însă, nu mi se pare.
Pe scurt, povestea e aşa: un blogger anonim a făcut o serie de afirmaţii nu prea simpatice la adresa produsului ColonHelp, citând variate surse (deja publicate în online) şi studii şi concluzionând că, de fapt, produsul ar pretinde că rezolvă o problemă care nu există în realitate – citiţi aici întreaga istorie.
Uite că nu trece 1 Martie fără să scriu şi eu ceva “tematic”, deşi nu pricep neam de ce azi, mai nou, e tot ziua femeilor, în loc să fie ziua de bucurat unisex pentru un nou început!
Apropo de titlu, ştiţi bine că e o păcăleală. S-au făcut încercări palide cu tot felul de romane, studii, cercetări, statistici, dar adevărul e că… e greu dacă nu chiar imposibil pentru că sunt câteva aspecte pe care nici măcar noi nu le înţelegem la noi!
De obicei, în cea mai mare parte a timpului lucrez de acasă şi sunt online. Când plec pe la întâlniri sau şedinţe, timpul petrecut în taxi e perfect pentru dat telefoanele alea amânate, fiindcă nu apare nici un mail, comentariu sau ştire care să mă disturbe. Dacă e urgent, sună!
În metrou, însă, e mai nasol, că e prea hărmălaie ca să vorbeşti la telefon, nu se aude om cu persoană. Başca, uneori, e şi prea înghesuială. În mod normal, când sunt pieton îmi pun căştile în urechi, ascult radio şi îmi văd de drum. Dar la metrou nu prinzi radio, aşa că ascult muzică, acelaşi playlist antic, vechi şi de demult… atât de vechi încât am şi MC Hammer pe el (no kidding!) şi uneori tre’ să sap bine ca să găsesc un cântec pe care chiar am chef să-l ascult! Şi nu pot să nu am o ocupaţie, nu ştiu să stau cuminte, pe scaun ori atârnată de bară, şi fără să mă uit la ceilalţi, mai ales că cică nu e politicos să te holbezi!
La Oscarurile din acest an, în mod neaşteptat, Anne Hathaway a purtat o rochie Prada. Zic neaşteptat pentru că “Fantine” e prietenă bună cu Mr. Valentino, atât cu brandul cât şi cu designerul, mai ales că acesta i-a creat şi rochia de mireasă.
Sigur, neinspirata ei alegere, a dus la nenumărate miştouri de tip #nipplegate şi #LesNipplerables dar, na, până la urmă faptul că a plecat cu Oscarul acasă ar trebui să oprească discuţia despre rochie, nu? Greşit!
N-am priceput niciodată de ce e musai ca femeile să aibă o zi a lor, şi încă internaţională, vezi bine, faţă de săracii bărbaţi care, din câte ştiu eu, n-au aşa ceva. Unde mai pui că ziua fatidică e doar la o săptămână după ce 1 Martie face ravagii prin buzunarele domnilor, mai ales dacă au multe colege. Sau vecine. Sau mătuşi.
Urăsc datul ochilor peste cap! Că e vorba de vânzătoare, funcţionari, medici sau oricine care (crede că) ştie mai bine ce simt sau ce vreau, datul ochilor peste cap mă face să-mi urce tensiunea si să simt mâncărimi în palmă!
Când am avut sinuzită şi-am făcut puncţie, îi ziceam medicului că nu simt nici o amorţeală de la xilina aia, deci canci anestezie, nema efect! “Hai, lasă, că nu mori!” a zis ditai profesorul universitar şef de secţie dându-şi ochii peste cap, după care a înfipt marele ac de puncţie perforându-mi osul, că aşa se face puncţia, deh, medieval. N-am murit, ce-i drept, dar am leşinat de durere.
Altă dată, o tanti stomatolog n-a crezut că la mine xilina nu prinde şi a vrut să-mi facă extracţia unui molar de minte pe viu. Tot aşa, cu dat ochii peste cap: “Haideţi, domnişoară, că n-are cum să doară aşa tare!”. Aveam ghemotoace d-alea sterile in gură că altfel… nu rămânea nimic steril pe-acolo!
