Cică se amână pentru 12 septembrie. OK, până la jumătatea lui august avem Olimpiada. După aia, nu ştiu voi, dar eu plec la Ideo Ideis. Şi după aia?! Cum o să reuşim să-i suportăm şi să ne suportăm într-un spaţiu public atât de dezbinat?!
E absolut incalificabilă decizia asta şi iresponsabilitatea cu care cei care au putere de decizie în frumoasa patrie se şterg cu ea prin părţile dorsale. E paradoxal cum, în ţara asta, toată lumea vrea putere dar nimeni nu şi-o asumă! Şi, în fine, e incredibil că-i suportăm! Nu pe ăla sau pe ăla ci pe toţi!
Nici nu ştiu dacă să râd a neputinţă, să mă revolt sau să mă prefac că nu-mi pasă, pentru că, oricum, nu mai rămăsese prea mult de pierdut pentru România! Hai cu medaliile, olimpicilor, că în voi e singura speranţă să zâmbim zilele astea, altfel decât amar!
Azi am ascultat cu atenţie declaraţiile lui Jose Manuel Barroso cu privire la România: nu e bine, prieteni, ce se întâmplă la voi, zice oficialul, pentru a însoţi concluziile celui mai recent raport al Comisiei Europene, cel în care am fi luat o notă bună dacă recentele evenimente politice de la noi nu le-ar fi fracturat încrederea celor din UE – şi aia cu greu clădită! Dar n-am luat o notă bună, am luat o notă “de trecere”, şi asta pentru că dacă ne dădeau una mai mică se lăsa cu sancţiuni pe care încă nu vor să le impună.
Mai pe seară, venind dinspre piaţă cu căştile în urechi, am prins la Realitatea FM o conferinţă a preşedintelui interimar de era să dau cu pepenele de pământ de nervi. Tocmai când reuşisem să mă despart un pic de interesul cu care am urmărit mişcările politice din ultima vreme.
Crin părea extrem de relaxat în ceea ce priveşte raportul şi declaraţiile ulterioare de la Bruxelles, mai că n-a declarat că România a fost mângâiată pe cap. Ce-l interesa pe el să spună şi să accentueze e că o să participe activ la campania de dinaintea referendumului ca să vorbească (vezi, Tiţa, eraţi în asentiment, haha!) despre responsabilitatea şi importanţa de a merge la vot.
Foarte bine, de acord, să zicem. Dar nu la mitingul organizat de o formaţiune politică!
Însă nu asta mi-a întors stomacul pe dos ci faptul că interimarul le-a spus jurnaliştilor că abia se terminase nush ce plen sau asa ceva în Cameră, “în timp ce noi purtăm acest plăcut dialog”, replică dată cu zâmbetul pe buze, aproape vesel. Un plăcut dialog, da?
Păi e plăcut, băi, Crin, e plăcut, mama naibii de dialog, dacă vă permiteţi să faceţi aşa ceva: “ni s-a interzis expres realizarea oricăror interviuri cu actori politici relevanţi în timpul campaniei pentru referendum” – pe larg aici şi aici– şi vă permiteţi, asta e problema mea: că vă permiteţi să faceţi absolut orice.
Am scris pe FB ca mi s-a facut greaţă de la acest “plăcut dialog” şi acolo cineva mi-a replicat, ironic, că poate era mai bine cu “ţigancă împuţită”. Nu, nu a fost ok ca Băsescu să-i ia telefonul jurnalistei de la Antena, nu a fost bine că i-a spus aşa (într-o discuţie privată, cu soţia lui, apropo), dar ulterior şi-a cerut scuze. Şi public, şi personal. Antenele şi-au cerut vreodată scuze pentru că l-au porcăit pe preşedintele suspendat în fel şi chip, în toţi anii ăştia? Nu, dar simplul fapt că au avut libertatea s-o facă, fix cum le-a venit la gură, spune destul în opoziţie cu cenzura impusă acum la TVR, de exemplu (la Antene nu e nevoie de cenzura, ei prestează corespunzător în continuare).
Ăştia care-s acum la putere nu-şi vor cere scuze niciodată pentru aroganţă ori pentru cezură, nu-şi vor cere scuze pentru că Ponta e doctor în copiat sau pentru circul cu “sinuciderea” lui Năstase, nu-şi vor cere scuze pentru nimic din ceea ce au făcut şi vor continua să facă.
Dincolo de Băsescu, sper că, după 29 iulie, Crin să fie nevoit să-şi respecte promisiunea şi să se retragă din viaţa politică. Dacă îmi mai trebuia vreun motiv pentru care să votez NU, acest “plăcut dialog” mi l-a oferit.
Nu ştiu cât e de salvată acum Vama, cine a salvat-o şi de cine, dar prea puţin din boemia de odinioară mai sălăşuieşte pe nisipul nu prea fin de-acolo. Când am intrat pe “Magheru”, vineri seara, cu maşina, mi s-a fracturat retina de atâta plastic şi kitsch, întocmai ca pe vremuri în Costineşti. Un bâlci, în care ideea de stuf, sat, simplitate s-a rătăcit, probabil pentru totdeauna. Pe strada din spatele Frontiera, La John şi Bibi, pe stânga, e o curte în care mai intră lejer zece maşini. Vrem şi noi, dar nu se poate, nici pe bani, că proprietarul e căpos. Ce contează că se blochează drumul?! Nu-l interesează. Nici pe el şi nici pe alţii care parchează cum le vine şi unde le vine.
Pe “faleză”, spre Expirat, număr câţiva producători de porumb fript cu uscătorul de păr. La Amphora e prea ca-n Mamaia. La Molotov, unde e mai ok noaptea, nu se aude Vara nu dorm, dar un cetăţean turmentat se dă în leagăn şi “păleşte” vreo câţiva oameni de bine care-şi vedeau de dansul lor. Eh. Toată vama e un muşuroi, o viermuială neplăcută. Pe plajă, ziua, un şezlong e 20 de lei. Cu umbrelă inclusă. Iau, că vreau să stau la umbră, să citesc.
În prima zi, marea e curată, a doua, însă, duminică, “salata” se apropia neprietenos de mal şi nu prea departe în larg erau şi meduze. Soarele te frige de nu te vezi.
La Bibi, taratorul e la fel de bun, deşi la ora prânzului se repetă zgomotos pentru concertul de seară şi dusă-i poezia! Cina o servin la cherhana, rapane şi midii, bune, dar nu neapărat ieftine*, în damful de peşte fript pe plită. Sosul de usturoi se cam întinde, lung, inconsistent. Şi până acolo sunt afişe cu taxa pe bun simţ despre care, însă, nu ştiu unde se plăteşte, de cine şi pentru ce, dar aparent cineva a încerat să-şi însuşească B-ul din bun:
* pentru tot atâţia bani, dar în monedă bulgărească, la Dalboca primeşti cel puţin porţie dublă!
Am senzaţia că e imposibil să mai găseşti în Vamă o bucăţică de loc cu vedere la mare în care să nu te agreseze ceva, fie că e un miros ori un zgomot sau simpla idee că liniştea de odinioară s-a tranformat într-un talmeş balmeş de nedescris. Seara cam toată lumea se adună pe lângă o terasă, pe plajă ori pe faleză, unde bubuie boxele. Discret, parcă, pitite pe ici, pe colo, văd câteva afişe care anunţă Festivalul de Jazz – videoclipul de promovare, însă, îmi aminteşte de băeţii care umblau cu portavocea pe plajă în staţiunile consacrate ca să vândă bilete la şuşele cu Ţociu şi Palade:
Discuţiile mari de la orele mici lasă loc muzicii, a la la la la long long lee long long long, şi celor care încearcă o conversaţie care începe cu Ce face fata? Se dixtrează? şi un damf puturos de bere.
Cred că a fost prima dată când am plecat din Vamă fără să-mi pară rău, cu gândul la malul mării de la Sfântu Gheorghe şi Sulina. Unde e linişte şi unde nu auzi decât valurile. Şi unde, seara, cel puţin pentru o săptămână, 6-12 august, la Anonimul, adică, se văd şi filme bune.
PS Noua obsesie muzicală căpătată cu ocazia acestui drum, thx, Emilian! :p
Aseară, după uimitorul Spider-Man, sau cum l-or traduce în româna (vă povestesc şi de film, mai încolo un pic), am mai umblat un pic prin mall cu direcţia magazinul de tutun, astfel că am trecut pe lângă magazinul cu LEGO şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut în vitrină, în stânga intrării, sprijinit de o jucărie, următorul anunţ (total greşit): Accesul minorilor neînsoţiţi în magazin este interzis.
De ce e greşit? Păi întâi pentru că e un magazin de jucării în care minorii ar trebui să fie tentaţi să intre, nu împiedicaţi. Presupun că anunţul ăla a fost pus acolo pe motiv că ăştia mici mai dărâmă una-alta dacă părinţii nu sunt atenţi şi onor domnii de la magazin sunt prea leneşi ca să le pună la loc. Aşa că au pus anunţul cel stupid.
După aia e greşit pentru că minorii mici, până în vârsta şcolară, oricum nu ştiu să citească, aşa că puţin le pasă de anunţ! Şi dacă intră ce? Există un angajat care se ocupă cu placatul copilaşilor şi aplicarea unui şut corespunzător pentru un exit cât mai eficient?! Şi dacă dărâmă, ce? Nu de-aia sunt puşi acolo oamenii din magazin, ca să se joace cu copiii, să le arate ce e-n cutii, să-i încânte şi să-i distreze?! Că, se ştie, dacă ai cucerit copilul, părintele o să cumpere, că n-are încotro, toţi vor să-şi vadă odraslele fericite, aşa cum e şi normal! Şi, oricum, copiii mici nu umbla de capul lor prin malluri!
Iar dacă copilul ştie să citească, probabil că nu mai deranjează nimic prin magazin, a ajuns la vârsta aia la care părinţii au încredere să-l lase să meargă la mall, la un film, cu alţi copii. Apropo, dacă sunt însoţiţi de alţi minori au voie? Doi câte doi, aşa? Şi la cei de 16-17 ani cum se verifică vârsta? Le cer buletinul la intrarea în magazin?!
Când vor înţelege ăştia cu magazine în România că treaba asta cu vândutul ţine mai mult de experienţa pe care o oferă decât de produsul în sine, şi când vor înceta să considere potenţialii cumpărători doar nişte persoane care le deranjează odihna permanentă?!
Eu vara port alb, şi fac asta chiar dacă praful din oraş nu-mi permite să port de două ori aceeaşi cămaşă, fustă ori tricou. Am cel puţin vreo două duzini de cămăşi albe (cred că sunt un fel de colecţionar) şi, dacă e să-mi cumpăr alte lucuri pentru vară, nu ştiu cum, dar se nimereşte să fie tot albe – în ciuda faptului că vara asta se poartă culorile puternice.
Aşa că mă enervează cum nu se poate mai tare campania PDL-ului, vara asta se poartă alb, fiindcă eu nu port alb de-o vară, două ci de multe veri încoace, iar acuma trebuie să fiu atentă ca hainele mele să nu devină o declaraţie politică!
foto: Marin Raica
Deci, PDL, în loc să-mi convertiţi garderoba în declaraţii de partid, în loc să vă plângeţi constant de atacurile la democraţie, mai bine gândiţi-vă că sunteţi toţi politicienii o apă şi-un pământ! Iată, aşadar, combinaţia ideala pe voi vara asta: albastru cu maro. Mult maro, dacă pricepeţi ce vreau să zic! Şi asta e valabil pentru toţi politicienii români!
Nu sunt pentru tiluri cancan-iste, iar când le folosesc o fac cu ironia de rigoare, sper că înţelegem cu toţii asta, da?
Bun. Acum vedeţi mai jos motivul tristeţii:
Am lucrat la JN şi, ani de zile, am fost mândră de asta, pentru că s-au făcut o grămadă de proiecte frumoase, unele la care s-a muncit mult, zile întregi petrecute pe teren pentru un reportaj sau pentru a căuta un copil dispărut, pentru a reda românilor bucuria şi mândria că sunt români. Până când a devenit mult prea comercială pentru gustul meu, mi-a plăcut şi Mişcarea de rezistenţă – ideea încă îmi place, apropo.
Dar această primă pagină de azi e prea mult, e ca o insultă adusă tututror celor care au lucrat acolo de-a lungul timpului, tuturor acelora care au făcut reportaje, anchete, care au alergat pe munţi, dealuri şi câmpii ca să scrie poveşti, ca să facă jurnalism pe bune şi care au făcut, cândva, ca JN să fie Cel mai citit ziar din România.
Păcat, mare păcat.
(o să mi-o iau pentru gândul ăsta, dar n-am putut să mă abţin. chiar m-am întristat peste măsură!)
Acum câteva zile, revista Nature publica un articol prin care premierul român, Victor Ponta, era acuzat că a plagiat părţi însemnate din teza sa de doctorat. A doua zi venea şi un fel de drept la replică sau aşa ceva care ar putea să se constituie în exemplu de aşa nu când gestionezi o criză de PR.
Dincolo de faptul că, în mod nejustificat, replica vine de la Biroul de presă al Guvernului – adică de ce se ocupă ei de asta când problema e a particularului Victor Ponta, nu a premierului?! -, că aduce în discuţie publică, internaţională, penibila dispută politică legată de reprezentarea României la CE, răvaşul e plin de erori gramaticale, timpi alandala, cel puţin o virgulă lipsă, şi vorbe scrise greşit.
Cum naiba e posibil aşa ceva?! După ce că scrisoarea e o mostră de aşa nu, de la expeditor la conţinut şi amestecul politicii într-o foarte clară acuzaţie de plagiat, biroul de presă al Guvernului e constituit doar din persoane care nu cunosc limba engleză nici cât (ar trebui s-o cunoască) un absolvent de şcoală generală?! Cine i-a angajat pe ăştia, cum au fost selectaţi?!
Am sunat la Biroul de presă acum câteva minute ca să întreb cine a semnat şi cine îşi asumă scrisoarea trimisă la Nature. Mi-a răspuns un domn că Biroul de presă. Bine, bine, am insistat eu, Biroul de presă, înţeleg, dar cine a scris scrisoarea, că dacă toţi la un loc ştiţi engleză câtă se vede acolo, ar trebui să vă daţi toţi demisia, aşa că mai bine îmi spuneţi un nume. A urmat o pauză, după care domnul de la telefon a spus “Biroul de presă”. I-am mulţumit frumos şi i-am urat La revedere.
Pe această cale, însă, le fac şi o recomandare de lectură:
şi mă văd nevoită să reiterez ce-am scris în titlu: Biroul de presă al Guvernului nu ştie engleza, Biroul de presă al Guvernului nu ştie PR, Biroul de presă al Guvernului ar trebui să demisioneze in corpore sau să fie dat afară. Şi, la fel, oricine şi-a aruncat un ochi pe scrisoarea aia înainte să fie expediată. Că ne faceţi de râs, tovarăşi!
Pt conformitate, răvaşul cu pricina se gaseşte aici, la update.
Şi încă ceva: revista Nature a apărut în noiembrie 1869, cu o lună înainte de inaugurarea Universităţii Bucureşti. Asta aşa, ca să punem lucrurile într-o perpectivă.
Adrian Năstase a fost condamnat astăzi la doi ani de închisoare cu executare,decizia fiind definitivă şi irevocabilă. Bucurie mare, până la urmă este primul om politic important din România condamnat la închisoare şi, din pricina aroganţei, de multe ori luată peste picior, unul care nu prea era simpatizat.
Sigur că presa internaţională a preluat şi o să tot preia şi comenteze ştirea asta, a doua ştirea rea despre politicienii români într-o perioadă foarte scurtă, lucru care, sunt sigură, nu ne face bine, în ciuda faptului că să condamni PSD-ist când PSD-ul e la putere ar putea demonstra că justiţia îşi face treaba în România.
Eu sunt mai circumspectă şi, deşi salut decizia ÎCCJ, nu pot să nu mă întreb dacă această condamnare este suficientă pentru a-i speria pe toţi ceilalţi aparţinători ai clasei politice, nu pot să nu mă întreb de ce a trebuit să dureze şapte sau opt ani până când această condamnare să fie definitivă, irevocabilă şi, de mâine, executată.
Deci, da. E bine. Dar nu ştiu dacă e un semn de îndreptare a situaţiei şi nici dacă e un semnal suficient. Dar e bine.
PS în 2004, pe când eram bugetară într-o agenţie guvernamentală, am organizat un eveniment la care urma să asiste şi premierul. Ni s-a spus că atunci când intră Năstase e musai să se audă asta:
M-am uitat la conferinţa de presă de la Otopeni, când premierul proaspăt aterizat în ţară de la Viena (“Viena, Austria”, a ţinut să precizeze, pentru proştii din faţa lui sau cei din faţa TV-ului, pesemne), a răspuns la întrebările despre foarte calda acuzaţie de plagiat, că tot el se duce la Bruxelles, referindu-se la dreptul de a reprezenta România, disputat între el şi celălalt băieţel, Traian.
Am urmărit zilele astea declaraţiile premierului, prin presă şi chiar la televiziunile de ştiri, deşi încerc, pe cât pot, să nu mai urmăresc (şi) circul de acolo. N-am găsit vreo dezminţire clară: Nu am copiat. Nicăieri. Am găsit, în schimb, glumiţe, şi acuzarea preşedintelui că i-a făcut asta prin Funeriu (alt deştept!), luat la mişto revista Nature şi tot soiul de alte declaraţii, inclusiv aceea prin care declară că renunţă la titlul de doctor dacă se dovedeşte ceva.
Toate astea mă fac să cred că informaţiile din Nature, preluate de presa internaţională, de la Le Figaro până la New York Times, sunt adevărate – nu că ar fi avut mai puţină valoare de adevăr dacă apăreau în publicaţia “Să ţesem frumos”, dacă o exista aşa ceva. Iar Ponta, în cazul ăsta, ne sfidează pe toţi nedându-şi demisia şi, exact ca fostul său coleg de partid, primarul Bucureştiului, arată că se poate*.
Iar pe mine chestia asta ma frustrează încă şi mai tare decât canicula de-afară! Adică pricep că politicienii români sunt doar produsul societăţii autohtone, una căreia nu-i pasă, în mod special, decât de coşul zilnic, dar asta e prea mult şi e prea pe faţă!
* asta, sau e vreo strategie smintită de PR şi premierul a decis să arate că poate să pună şi el România pe prima pagină a publicaţiilor din toată lumea, întocmai precum ICR-ul de-a cărui muncă tocmai îşi bate joc! Din nou, pentru că poate. Şi poate pentru că noi îi permitem, iar sentimentul ăsta de bătaie de joc pe faţă o să fie din ce în ce mai accentuat.
update: cu precizarea sursei, adică Academia Caţavencu, o să plagiez cu tupeu poza de mai jos, fiindcă e mult prea tare. I-au zis Compilat din Pont! :)))))
Cu o singură excepţie (stilistică), n-am scris de Roşia Montana în primul rând pentru că orice-aş scrie există premisa de a fi înjurată. Ştiu că voi, cititorii de printre rânduri, sunteţi civilizaţi şi nişte simpatici, dar aici nu e vorba de voi ci de postaci. N-aş fi scris nici acum, dacă nu dădeam nas în nas cu noul clip făcut împotriva exploatării, clip care o are ca protagonistă pe Maia Morgenstern.
Ca să nu fiu greşit înţeleasă, îmi place actriţa Maia Morgenstern. De la Balanţa încoace şade bine-mersi, confortabil, pe un piedestal, şi nici măcar sinistroşenia de reclamă la Doncafe, cu lumina oribilă, cu rujul nepotrivit, cu mârâitul ăla care se voia seducător, nici măcar aceste lucruri n-au ştirbit din admiraţia pe care i-o port purtam.
Azi, cum spuneam, m-am întâlnit pe net cu clipul ăsta:
care m-a indispus într-un fel în care doar filmul 432 a mai reuşit s-o facă, motiv pentru care, vreme de vreo doi ani, am şi refuzat să mai văd orice film românesc.
OK, comunicarea companiei, cu toţi oamenii ăia din Roşia Montana (dacă or fi cu adevărat oameni din Roşia şi nu doar nişte actori angajaţi în sensul ăsta) care se roagă de opinia publică să le asigure un loc de muncă, vorb’aia, că-mi mor copilaşii de foame, domnu’, mă lasă rece, mai rece decât e în minele romane din Roşia.
Dar clipul ăsta, deşi perfect făcut, de la muzică, la filmare, lumină, vânt, tot, mă scoate din sărite. Mă scoate din sărite într-o manieră pe care nici măcar nu pot să încep s-o descriu! Ce mama dracu’, tre’ să ne rupem urechile acuma ca să “make a point”, atât de dramatic, atât de teatral şi, în fine, atât de fals?!
Hai, frate, mă lăsaţi?!
Ţara asta valorează fix cât decid, din când în când, cetăţenii ei, şi aia care mai sunt aici, fraierii, şi aia care au plecat dar n-au renunţat la cetăţenia română, valorează cât cultura, educaţia şi simţul lor civic, cât creditele cu buletinul, BMW-urile băieţilor de bani gata şi Birkin-urile (false au ba) pe care le poartă pseudovedetele autohtone la vedere.
Şi din când în când, unii, nişte nebuni pesemne, fac şi încearcă să arate şi alte lucruri de valoare în ţara asta. Dar nu e cazul cu clipul ăsta. Cât despre MM, mi se pare că a fost mai credibilă în scena cu violul din Balanţa.
