La presiunea publică, TVR a renunţat la deal-ul cu Dolce care urma sa (re?)transmită o parte din meciurile de la Campionatul European de Fotbal şi le va difuza pe toate. Uraaaaa, poporul a învins, poporul are fotbal! Noul PDG al TVR-ului, interimar dar venit să rămână, aş spune, a apărut în instituţie şi, în doar două zile, a repurtat o victorie importantă. Ce bun e USL-ul, o să spună poporul, iată, ei ne dau circ! Ăilalţi nici pâine! Nu vă faceţi griji, nici ăştia nu vor da pâine, dar la circ, ce-i drept, se pricep.

În timpul ăsta, Institutul Cultural Român trece în subordinea Parlamentului, doar aşa, că făcea treabă bună şi doar aşa, pentru că directorul Patapievici, persoană fizică, mă’nţelegi, iară nu când e în exerciţiul funcţiunii, îl susţine deschis pe Băsescu. Ah, da, şi pentru că guvernul Ponta poate să facă asta, poate să facă orice, poate să ude şi canapeaua.

Ce ştie poporul despre ICR? Doar despre un oaresce scandal de acu’ ceva vreme, cu un ponei roz care avea o zvastică pe fund, atât. Sau nici măcar asta. Dar se dau cu părerea, că, deh, părerile sunt moca, ne place să avem păreri, părerile fac bine la orgoliul personal, adică, ce, noi să nu avem păreri?! Ha!

Asta ca să nu mai spun că în comisia senatului pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă am descoperit doi ingineri şi-un profesor de fizică, fără nici o legătură evidentă cu cultura, arta sau mijloacele de informare în masă, iar şeful comisiei e nemuritorul Nicolaescu. Sergiu Nicolaescu. Pe aia de la CD n-am putut s-o cercetez, că nu se deschide pagina individuală a celor din comisie.

Fireşte, ca să le leg pe astea două, dacă, să zicem, TVR-ul ar fi sublicenţiat transmiterea unor concerte din cadrul Festivalului George Enescu, nimeni n-ar fi avut nimic de comentat, nimănui nu i-ar fi păsat. Ceea ce, dacă-mi daţi voie să am o opinie despre asta, e de-a dreptul deprimant!

A. Uite ce mai zic nişte oameni.

Nu, de fapt perlele de la BAC 2012 n-au apărut încă. Doar Realitatea şi Antena3, ca să dea ceva în sensul ăsta, s-au apucat să reşapeze unele din anii trecuţi. Că aşa se face jurnalismul, deh…

Adică aia cu “Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu”, de care zice Realitatea că e de anul ăsta (dar nici Antena 3 nu e mai prejos), apare pe alte site-uri, aici, de exemplu, din martie 2012, şi aş paria că nici celelalte nu-s mai proaspete. Iar dacă perlele cu pricina sunt copiate de la alţii, măcar o sursă, ceva, punem şi noi? De bun simţ, aşa…

După cum apar orele de publicare, primii care au dat invenţia sunt cei de la antena3. Cinste lor, ce să zic, măcar au inventat primii ştirea!

PS aş da sursa pozei, dar e atât de copiată încât nu pot să-mi dau seama care e!

Avem mai bine de 10.000 de biserici în România şi doar 3000 de şcoli, spitale încă şi mai puţine. Nu vreau şi nu am nevoie de încă o Catedrală în care nu se face educaţie şi nu se tratează oamenii bolnavi, nici măcar cei sufleteşte bolnavi. Deci NU vreau! Şi ştiu că nu sunt singura, iar statul ar trebui sa ţină naiba cont de oameni, nu de “sfinţi”! Măcar de data asta!

Nu ştiu dacă nu cumva ăia care cred că Statul şi Domnul trebuie să le dea şi să le bage şi-n traistă nu sunt mai mulţi şi mai “votanţi” decât cei care cred că şcolile şi spitalele ar trebui să fie puse la punct în ţara asta înainte să mântuim neamul ăsta de tot! Dar chiar şi aşa, chiar dacă nu mă întreabă nimeni, eu tot zic: Nu vreau catedrală!

foto via

Azi, după mai multe calcule despre timp împărţit între Sibiu şi Bucureşti săptămâna viitoare, mi-am făcut planuri de plecare c-o zi şi jumătate mai devreme, pentru ca miercuri să pot fi în Bucureşti, acolo unde trebuie să fiu, dar, în acelaşi timp, ceea ce e de făcut pentru FITS să nu rămână nefăcut.

Cea mai rapidă cale de transport, până inventează ăştia teleportarea, rămâne avionul. Zis şi făcut, să intrăm pe site-ul Tarom. De unde nu poti să-ţi iei informaţia referitoare la un zbor care se face în mai puţin de 12 ore. Trebuie să suni la dispecerat. Care nu e nonstop, nu. Duminica e închis. De parcă duminica nu sunt oameni care ar dori să călătorească.

Am sunat la Agenţia din Otopeni.

– Mai sunt locuri?

– Da, unul singur.

– Cât?

– 635 de lei?!

– Câââât?!

– 635 de lei.

Ca să ştiţi, asta e mai mult decât dublu faţă de un bilet luat în timp util şi ştiu sigur că anul trecut am zburat, tot la Sibiu, cu 50 de euro, bilet luat tot aşa, la prânz, pentru zborul de seară. Foame mare, monşer! N-am putut să nu întreb Dar de ce atât de mult?! Răspunsul? Un fel de “Pentru că putem”: avionul e plin, aşa că locul ăsta, ultimul, e la tariful cel mai mare.

Desigur, dacă e un nefericit care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B, să-l jefuim, ce mama naibii!

OK, când n-ai de ales, n-ai de ales. Bine, zic. Rezervaţi. Cum plătesc?

– La agentie, în urmatoarele două ore.

– Dar agentiile sunt inchise azi.

– Dar noi ce suntem?

– Dar nu se poate cu cardul?

– Nu.

Pe scurt, dacă duminica la prânz ţi se pune pata să zbori cu Taromul în seara aceleiaşi zile, ia mergi matale la aeroport (n-are importanţă dacă eşti din Văscăuţi sau Dolhasca), plăteşte biletul cu cash, întoarce-te acasă sau unde vrei – treaba ta! – şi după aia vino înapoi mai încolo, când zboară avionul. Mda. Logic. Şi foarte practic. Şi modern, mai ales modern. Chiar contemporan! În ce an suntem?!

Altfel, spre lauda lor, trebuie să recunosc că n-am zburat niciodată rău cu Taromul, că însoţitorii de bord sunt printre cei mai amabili, iar biroul lor de la Frankfurt merită o medalie pentru răbdare şi operativitatea cu care au rezolvat, acum patru ani, problema unei zăpăcite care pierduse nu unul, ci două zboruri (da, eu, e un record personal). Astăzi, însă, frumoasa noastră relaţie s-a cam răcit. Şi abia ce se încălzise după frigălăul îndurat, acu’ trei ani, venind de la Cluj, iarna, într-unul din avioanele lor! Of!

Nu ştiu dacă am reuşit să reţin chiar tot, dar aproximativ astea sunt ştirile serii la o televiziune naţională. Ordinea de mai jos e dupa cum îmi amintesc eu, nu cea din Jurnal.

1. un infractor care era sa evadeze a fost împiedicat să facă asta, 2. un copilaş a ajuns la spital cu esofagul opărit de nush ce substanţă de curăţat găsită prin casă, 3. Iurie Darie, tremurând, aproape descărnat, pe patul unui spital, cu diagnosticul de hidrocefalie, 4. Şerban Ionescu plângând pe un al pat de spital, 5. am intrat în recesiune economică, 6. încă un ministru al educaţiei o dă de gard, 7. fructele româneşti de sezon sunt foarte scumpe, 8. un nene de la Sibiu (parcă) a murit în urma unei muşcături de căpuşă, 9. avem un nou şef al Poliţiei, 10. becurile economice au mercur, care poate duce la tot felul de boli periculoase şi chiar mortale.

Da, o să murim de la becuri. Şi toate ştirile astea au fost difuzate doar până la publicitate. Nici măcar una pozitivă.

Care e treaba?! Suntem prea mulţi? Tre’ să se mai sinucidă unii dintre noi?! Trebuie să fim atât de disperaţi, de demoralizaţi, de lipsiţi de speranţă încât să putem fi manipulaţi cât mai uşor, încât orice leu în plus la salarii şi pensii, orice piramidon adăugat pe lista de compensate să devină sărbătoare naţională?!

Am mutat pe VH1. E George Michael cu Freedom. Se potriveşte perfect!

În caz că se rămâne vreodată în pană de ştiri nasoale, aş vrea să amintesc că au murit Michael Jackson şi Liz Taylor, au dispărut dinozaurii, eu mi-am spart una dintre cănile favorite de cafea săptămâna trecută şi am auzit că unei vecine de la mine din bloc i s-au terminat sacii de gunoi seara, când toate magazinele erau închise.

TRAGEDIAAAAA! (a se pronunţa telenovelistic: trahedia)

PS Într-o notă ceva mai serioasă, vă daţi seama că eu trebuie să fac PR pentru un Festival de Teatru?! Na, acuma cine mai râde?!

Am “cetăţenie” de Bucureşti prin naştere, îmi curge Dâmboviţa prin vene, vorba aia!, şi chiar dacă avem o relaţie cu năbădăi, eu (încă) îl iubesc pe oraşul ăsta! Are multe hibe pentru că de-a lungul anilor s-au trezit tot soiul de venetici sa-l pună în ordine, însă fără drag de el şi de bucureşteni, altfel decât în vremea alegerilor.

Şi mai are hibe pentru că celor care locuiesc aici nu prea le pasă de oraş: îl murdăresc, îl poluează, nu-i respectă istoria, nu-i observă frumuseţile şi nici nu-şi bat capul să le păstreze, ba din contră: sunt unii care, dacă ar putea, ar “rade” tot ce e vechi, pentru că, nu-i aşa, un bloc de 10 etaje aduce venituri mai mari decât o casă boierească de la 1800 toamnă.

Sunt foarte sensibilă la clădirile vechi ale Bucureştiului, dar şi la celelalte probleme, aşa că ştiam cine e Nicuşor Dan de la Asociaţia Salvaţi Bucureştiul şi, fireşte, de candidatura lui la Primăria Bucureştiului. De aici şi până la a accepta invitaţia de a-l cunoaşte, în acest context, nu a fost decât un pas mititel, aşa că aseară am stat un pic de vorbă, alături de alţi câţiva bloggeri.

Sediul campaniei electorale e într-o clădire veche de pe lângă Facultatea de Drept. Când am intrat în curtea interioară şi apoi pe scara antică, de lemn, mă aşteptam un pic la altceva, nu neapărat mai luxos, dar…Nu ştiu, diferit! Probabil tricicleta de plastic şi câteva boarfe înşirate pe-acolo m-au descumpănit :)

Duţu, un Security Manager foarte prietenos

Pereţii din casa scării erau scorojiţi şi, pe alocuri, se zărea cărămida. Din loc în loc se mai vedea câte un poster care îmi indica faptul că sunt pe drumul cel bun. Am intrat într-o cameră, nici prea mare nici prea mică. Primul care mi-a ieşit în cale a fost Duţu, un dulău extrem de prietenos care seamănă leit cu Lăbuş din Toate pânzele sus! M-am aplecat pe vine să-l mângâi.

– El cine e?, am întrebat fără adresă, pe oricine-o răspunde

– E Security Manager-ul, îmi spune râzând un bărbat, după care adaugă:

– Are şi blog. Blog de câine! (e pe bune, am verificat, el e cătelul. Îl cheamă Duţu Maxim)

“Bună, sunt Nicuşor Dan”

Mă ridic în picioare. În faţa mea e chiar Nicuşor Dan. Fără fasoane, îmi intinde relaxat mâna şi mă salută. Ne prezentăm şi ne tutuim, fără să ne cerem permisiunea în sensul ăsta. Pentru mine e un semn că nu e gomos, iar ăsta e un semn că e bine!

Mă aşez pe un fotoliu verde, cam ostenit, ceilalţi patru stau pe o canapea care, şi aia, a prins vremuri mai bune. Pe pereţi sunt afişe electorale, două modele de tricouri, două modele de sacoşe de pânză şi nişte variante de fluturaşi. Într-un colţ, pe o sobă cu plăci albe de teracotă sunt puse post-it-uri cu numere de telefon, un fel de organigramă. Un laptop şi un desktop sunt pornite pe un birou, mai încolo, pe două rafturi sunt răsfirate tot soiul de materiale şi câteva cărţi. Văd istoria Teatrului Naţional din Bucureşti şi alte câteva cărţi despre Catedrala Sfântul Iosif, încă una, ceva cu urbanism, am uitat titlul. Mai sunt şi altele, tot despre oraş.

Cei prezenţi sunt tineri, toţi, pe unul dintre ei îl şi cunosc şi schimbam câteva vorbe. Duţu se învârte în jurul cozii, nu-şi găseşte locul. Revin pe fotoliu, mai schimb câteva vorbe cu Simona şi cu Elena şi mă gândesc că ar trebui să fie mai mulţi bloggeri la întâlnirea asta, însă cu voce tare nu zic nimic. Candidatul este aşezat în faţa noastră pe un scaun, dar nu pare să fie deranjat de postura asta, de student în faţa unui panel de examinatori. De fapt, pare să fie relaxat şi stăpân pe sine, egal cu el însuşi.

Discuţii libere despre un oraş sufocat

Începem. Ne spune că ne admiră şi că avem o responsabilitate mare în contextul mediatic de astăzi, pentru că mesajele noastre sunt nepervertite şi sincere. Nu ştiu dacă l-a învăţat cineva să spună asta, dar cred că e destul de hârşit prin media cu Salvaţi Bucureştiul ca să ştie cum e treaba cu mass-media la noi!

Discutăm deschis, despre schimbările pe care le-ar face în primul şi în primul rând la Primărie şi sunt puţin surprinsă când, la întrebarea mea, referitoare la candidaţii de sector pe care îi sprijină spune că acolo nu e prea important, că sectoarele sunt ale partidelor. Vorbim despre trafic, despre câinii maidanezi şi, ce mă doare pe mine, despre clădirile de patrimoniu. Aflu lucruri noi despre zona Berzei-Buzeşti pe care Oprescu a pus-o la pământ chiar dacă nu avea dreptul legal de a face asta, şi mi se pare aproape incredibil atunci când Nicuşor Dan pronunţă cuvântul “reconstrucţie”.

Cu oamenii din stafful de campanie

Nu avem foarte mult timp de vorbit, pentru că în maxim o oră trebuie să plece pentru a fi prezent în stdioul unei televiziuni. Treburi electorale, deh. După ce a plecat, am mai stat la poveşti cu staff-ul de campanie şi mi-a făcut plăcere să aflu detalii. Chiar dacă am refuzat toate propunerile de campanii politice de când fac PR, tot îmi place adrenalina unei campanii electorale.

Adrenalina se simte şi aici, chiar dacă nu e fix cum mi-aş fi imaginat-o, totuşi pot să simt vibe-ul: e unul bun, ponderat dar decis, elegant, de bun simţ, dar ferm. Ştiu sigur că la un alt sediu de campanie aş fi fost înconjuată, zăpăcită cu mesaje şi zâmbete “profi”, cu trimiteri la platforma electorală, cu bătăi puternice în piept şi strigăte tarzaniene, iar cafeaua fierbinte ar fi curs lejer, ba poate că ar fi fost şi nişte platouri cu pateuri şi fursecuri. Şi aş fi primit tricouri, plase şi insigne branduite electoral.

Dar nu sunt proastă şi, mai ales, nu sunt manipulabilă – lăsaţi-mă să-mi ofer atâta credit! Eu mă uit la om, nu la politician. Şi vreau altceva pentru Bucureşti, altceva decât ce am avut până acum, fiindcă, privind în jurul meu, pe stradă, nu mă bucură ce văd.

Nu-mi trebuia întânirea asta ca să mă conving că Nicuşor Dan e altceva, de-asta nici nu insist cu soluţiile lui, sunt pe site şi pe pagina lui de facebook – uitaţi-vă şi singuri. Eu am vrut doar să văd dacă ar putea să facă ce spune, că nu e demagogie, că omul ăsta e suficient de determinat pentru aşa o misiune. Şi, da, cred că este.

Deci o să-l votez. Şi, dacă vă e drag de oraşul ăsta, poate faceţi şi voi la fel. În definitiv, cu ceilalţi m-am lămurit deja şi, oricum, mai rău n-are cum să fie. Aşa că eu am să dau o şansă bunului simţ fiindcă îmi vreau oraşul înapoi!

Şi duceţi-vă la vot! Altfel nu aveţi chiar nici o scuză când o să vă plângeţi!

Gata. Vine. Se simt trepidaţiile pe Valea Oltului, pe drumul de la micul aeroport sibian spre centrul orasului, se simte efervescenta celor care trudesc pentru bunul său mers, a artistilor si a zecilor de voluntari, a localnicilor şi a celor care se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Sibiu.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIX-a, se pregăteşte, febril, să înceapă, peste numai 11 zile. Da, nu e mâine, dar după aproape un an de pregătiri, 11 zile sunt nimic şi vor trece repede ca suspinul Julietei! Doar pentru Ministerul Culturii timpul trece încet: vreo zece zile le-au fost necesare să se despartă, online, de fostul ministru pentru a aşeza poza celui nou. Şi aprobările pentru finanţarea FITS încă aşteaptă. Nu ştiu ce, ca să fiu onestă, poate aşteaptă să renunţ neobositul Chiriac să-l organizeze, an de an, în aceeaşi perioadă, în acelaşi oraş! Newsflash: n-o să se întâmple!

E INADMISIBIL ca FITS să nu primească – cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri! – bani de la Ministerul Culturii, în condiţiile în care acest Festival e considerat al treilea din lume ca importanţă printre manifestările de arte ale spectacolului şi e, alături de TIFF şi Festivalul Enescu, cel mai bun ambasador al Culturii române! Nu există nici o scuză, aşadar, pentru lipsa de fonduri de la Ministerul Culturii, nu atâta timp cât s-au dat bani, şi nu puţini, pentru tot felul de alte manifestări… organizate de cine trebuie şi unde trebuie!

Nu-i nimic, însă, nici o provocare nu e prea mare pentru cei care organizează Festivalul, aşa că şi această a XIX-a ediţie a FITS propune un impresionant meniu de manifestări artistice (peste 300 de evenimente!), iar în zilele următoare, cu o frecvenţă, sper, zilnică, vă voi povesti ce pregătim în acest an pentru sibieni şi pentru oaspeţii oraşului!

Până atunci, pentru program şi bilete, vizitaţi-ne pe site, iar pentru gânduri bune, vă aştepăm pe facebook si twitter. Poate că Ministerul Culturii nu dă doi bani pe noi în 2012, şi zic asta la modul propriu!, dar hai să le arătăm că românii iubesc teatrul şi cultura!

După cum vă povesteam ieri seară (mă rog, era deja azi când am postat), am fost la conferinţa The Ultimate Success Summit de la Bucureşti, cea care l-a avut invitat pe Sir Richard Branson, tăticul Virgin Group şi pe Robin Sharma, un tip care vorbeşte prin toată lumea despre leadership.

Am surprins, în articolul de ieri, câteva lucuri din cele spuse de cei doi invitaţi pe scena de la Sala Palatului, acum vreau să vorbesc un pic de organizare şi de oameni. Fiindcă, stimaţi cetitori, ceva nu e deloc, dar deloc ok, după cum urmează!

Microfoanele buclucaşe

După interviul pe care i l-a luat Sharma, interviu foarte slab, în care nici unul dintre răspunsuri nu a fost urmărit, ci doar bifate întrebările (majoritatea banale) pe care Sharma le avea pe un carneţel, a urmat o sesiune de Q&A cu întrebări “selectate” din public. Înainte de asta, însă, ar trebui să vă spun că microfonul lui Sharma a picat în timpl înterviului şi a durat ceva până când, din culise, a primit un altul, timp în care cei doi invitaţi şi l-au pasat pe cel bun de la unul la altul – penibil!

Şi mai penibil a fost când, după interviu, Cătălin Ştefănescu (good choice, btw!), a apărut pe scenă pentru a introduce momentul de Q&A, iar Sir Richard părea să nu ştie de aşa ceva, întrucât a trebuit să-i explice ce urmează de două ori. Nici microfonul lui Cătălin nu mergea prea bine şi, după nişte încercări eşuate care au durat mai bine de un minut (nu ziceţi că e puţin, număraţi până la 60 cu ochii pe-o scenă dinspre care nu auziţi nimic!), Branson s-a ridicat zâmbind din fotoliul său şi s-a dus la prezentator ca să-i dea microfonul lui, după care a revenit la locul său.

Rămas fără microfon, nu a putut, fireşte, să răspundă întrebărilor din sală din fotoliu, aşa că a făcut singurul lucru de bun simţ pentru a salva momentul, lucru pe care, însă, nu era deloc obligat să-l facă. S-a ridicat, şi-a pus frumuşel sacoul pe podium (pe jos, adică), în faţa fotoliului, fiindcă acesta avea nişte braţe prea largi (încercase mai devreme să se spriine pe unul dintre ele şi nu i-a ieşit) şi s-a dus spre marginea scenei, în faţa celor care-i puneau întrebările, în picioare, uşor aplecat cătrei ei.

Naturaleţea, eleganţa şi lipsa de fiţe a unui miliardar

Imaginea asta a lui, toata suita de gesturi şi naturaleţea cu care, practic, a salvat situaţia penibilă în care a fost pus, vorbesc mai multe despre Sir Robin decât a spus el însuşi în toată conferinţa. La fel şi faptul că a privit foarte liniştit toate cele trei filme care l-au prezentat pe el şi grupul pe care îl conduce, fără să zâmbească gen “ce tare sunt”, de fapt, fără să zâmbească. A râs doar la un singur moment, ceva de la Virgin Unite, când râdeau nişte copii, doar atunci i s-a schimbat epresia feţei.

Întrebările au fost jenante, mai puţin cea a tânărului Pambuccian care l-a întrebat ce business ar începe acum dacă ar fi s-o ia de la zero – şi asta, totuşi, o întrebare al cărei răspuns se găseşte pe Internet, aici, aşa că, iată, o oportunitate mai degrabă ratată. Cel mai penibil, de departe, a fost Mihai Ivănescu, de la Jaguar/Land Rover România, care i-a cerut lui Branson să spună nici mai mult nici mai puţin de cinci calităţi ale unui Jaguar. Probabil că ştiţi deja povestea, a apărut pe mai multe bloguri şi reviste, domnul şi-a luat-o de nu s-a văzut, cu umor şi ironie, aşa cum numai un super tip ştie a da.

VIPrânzul cu “maimuţica”

După conferinţă, am primit şi invitaţie pentru prânzul VIP de la Hilton, prânz cu Sir Richard, fireşte. Nu ştiu la ce mă aşteptam, probabil ceva gen simultanurile de sah, o strângere de mână din doi în doi oameni, sau aşa ceva, dar m-am distrat pe cinste privind în jur.

În primul rând că nu m-a întrebat nimeni de badge-ul VIP, aşa că presupun că puteau să între acolo şi fanii echipelor care au jucat în finala UEFA, mai ales că mulţi dintre ei mişunau pe holurile Hiltonului. Dar să zicem că nu s-a abuzat. Am văzut acolo şefi de agenţii de publicitate şi PR, oameni de comunicare, banking, industria de prelucrare a cărnii, retail, o listă respectabilă de Who’s Who autohton, dar şi pe haioasele majestăţi Lia şi Paul, oh, the joy! Apropo, nu prea s-au întreţinut cu nimeni, iar între ei vorbesc în engleză, chiar şi în public, că tot se bat în piept cu moştenirea românească, nu?!

Să-i luăm aerul lui Branson, las’ că are de unde să-şi ia altul!

Oameni fini la VIP Lunch, ai zice, care cunosc regulile, care au şi ei parte de feliuţa lor de celebritate, oameni de succes, ţineţi cont de asta!, oameni educaţi, de lume, manageri, leaderi şi ce-or mai fi fost. Până când a apărut, vreo jumătate de oră mai târziu, Sir Richard Branson şi toţi aceşti fini, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, s-au aruncat ca ulii asupra antrerenorului, începând cu neobosita Lia prinţesa care l-a şi pupat, ţoc ţoc, pe obraji. Fix doi metri a apucat să facă bietul om în sală că l-au înconjurat, cu cereri de autografe, cu blitzuri claie peste călare, cu cine ştie ce i-or fi spus. Mult, în spaţiul lui personal, în aerul lui, şi spre consternarea celor care priveam acest deplorabil spectacol de la distanţă.

de pe un wall de FB, #yocu Richard

Nu ştiu dacă pentru poze #yola şi #yocu se plăteşte participarea la asemenea evenimente dar ştiu sigur că Richard Branson nu e o maimuţică de circ pe care o plimbi pe malul mării. Cu toate astea, fineturile bucureştene aşa s-au comportat cu el, iar organizatorii nu au făcut mai nimic pentru a controla situaţia.

După prima ambuscadă, invitatul a făcut efortul de a înainta către prezidiul care fusese pregătit pentru el, dar a fost prins din nou, peste câţiva metri, pentru alte câteva minute. Şi încă de două ori, până a reuşit să ajungă la pe mica scenă din încăpere. Aici îl aştepta o făptură bancară, şefa Garanti, presupun, care a sponsorizat VIPrânzul, şi care a vorbit vreo cinci minute fără s-o asculte nimeni despre ce grozav pe Branson şi ce face Garanti, timp în care Mr. Virgin asculta, tăcut, răbdător, cuminte. Când, în sfârşit, tanti de la Garanti s-a desprins de microfon, timpul lui Branson era deja scurs, probabil, astfel că a mai apucat să zică doar ceva gen Mă bucur, sunteţi simpatici, mai vin pe la voi, Bye now!

Fireşte, în drum spre ieşirea din sală mulţimea doritoare de autografe, poze şi sfaturi sau… naiba ştie de ce, l-a mai sufocat în vreo două rânduri, iar invitatul de onoare a acceptat cu stoicism tot acest asalt, cu gândul că plăteşte preţul celebrităţii şi în ideea că toţi banii încasaţi pe lipsa momentană de aer se duc la Virgin Unite.

Şi după aia a plecat, nu înainte de a scrie pe blogul lui două vorbe despre vizita în România.

De ce nu învăţăm nimic?!

În concluzie, e minunat că Sir Richard Branson a venit în România şi că am avut ocazia acestei experienţe – Mulţumesc, Mădălina Uceanu şi Portal HR, pentru asta!Dar e de netrecut cu vederea să nu-ţi meargă microfoanele la aşa eveniment (şi mare şi scump) şi, mai ales, e extrem, dar extrem de trist, că, în loc să învăţăm ceva din modestia şi naturaleţea acestor oameni care ne vizitează, noi facem ca totul să nu fie despre ei ci despre noi. E complet greşit.

PS Absolut întâmplător şi fără să-mi propun asta, am apucat să schimb câteva vorbe cu Sir Richard, înainte să fie înconjurat. Taman pentru că n-am sărit pe el, în foaierul de la Hilton (eu ieşeam să fumez), după ce i-am zâmbit şi l-am salutat, a crezut, probabil, că-s vreun organizator, motiv pentru care a venit către mine şi aşa am apucat să-i spun ce i-am spus, iar el a apucat să şi răspundă. Şi nu, îmi pare rău, e momentul meu, deci o să mă bucur fără să scriu pe blog detaliile.

Data de 1 Mai a ajuns să fie sărbătoare internaţională a muncii de pe la finele secolului al XIX-lea, mai precis în 1886, când sute de mii de manifestanţi au protestat pe întreg teritorul Statelor Unite pentru a impune ziua de muncă de opt ore. La Chicago, în Haymarket, câteva zile mai târziu, lucrurile s-au încins, astfel că s-a lăsat cu morţi şi răniţi (sute!) atât de partea muncitorilor cât şi de partea forţelor de ordine.

În SUA, în 1888, s-a stabilit că ziua de 1 Mai avea să rămână dedicată susţinerii programului de lucru de opt ore, însă în Internaţionala a II-a a cârmit, destul de rapid semnificaţia acestei zile, de la program spre “cererile de clasă ale proletariatului şi pacea universală”. De manifestările comuniste n-are sens să mai discutăm, poate doar nostalgicilor comunismului să le lipsească!

Ce e ironic în povestea asta?! Faptul că astăzi sărbătorim Ziua Muncii prin nemuncă (oficial, cel puţin, că eu muncesc azi) şi că programul de lucru de opt ore e legal dar nerespectat, în sensul că ştiu destul de puţini oameni care lucrează doar opt ore pe zi, asta ca să nu mai spun că telefoanele deştepte te ţin legat de birou cu mult mai mult de-atât!

Altfel, încingeţi grătarele, tovarăşi, puneţi micii şi hălcile la pârlit, ridicaţi tricourile peste burţi şi pantalonii de training peste glezne, dezlegaţi decibelic maneaua şi puneţi-vă-n cap cu bere la pet! Make some noooooise!

Am învins!!!

Aseară am fost în Joy Pub întru delectare audio-vizuală cu muzici în interpretarea bloggerilor care au nu doar o voce electronică ci şi una potrivită pentru a gâdila urechile oamenilor într-un mod plăcut. Cum ar fi, ca să numesc doar pe câţiva dintre ei, Andra, Oana, Make, Dulea, Copolovici sau… nu ştiu, Chinezu a cântat sau a recitat, ca un veritabil Tudor Gheorghe?! :))

A fost distracţie, ok, dar, dincolo de cântat şi aplaudat, evenimentul ăsta a avut un scop precis, şi anume acela de a aduna nişte bani, cât mai mulţi, pentru a-l ajuta pe Ştefănuţ, iar asta nu prea s-a întâmplat, cei 1500 de lei strânşi nefiind vreo sumă!

În pagina de pe FB a evenimentului de aseara, au fost mulţi care au spus că vin şi n-au venit, printre ei şi bloggeri, unii chiar cunoscuţi. M-a iritat faptul că nu s-au strâns suficient de mulţi oameni şi suficient de mulţi bani şi vreau să cred că asta nu spune nimic despre onor blogosfera autohtonă, despre cum se susţin bloggerii unii pe alţii şi, despre cum, împreună, pot să schimbe ceva. De exemplu, o viaţă mai bună pentru un copil bolnav.

Într-un asemenea context, ba chiar şi într-unul mai larg, cine pe cine înjură, şi de ce, sau cine câte poze pune pe FB de la un eveniment, contează… cum să spun?! Foarte puţin spre deloc!