Nu mai ştiu exact când m-am îndrăgostit de cuvinte – sigur nu când am mâncat bătaie pentru că uitasem să-mi fac tema la caligrafie, în clasa a doua! Dar lasă că şi asta mi-a prins bine, fiindcă am un scris de mână atât de ordonat de-mi circulau notiţele trase la xerox prin facultate!

Săptămâna trecută am fost la Macy Gray, şi a fost un concert foarte mişto, iar Maya Sykes, parte din duetul care o însoţeşte pe Macy în concerte, e fanastică! Nimic din ceea ce v-aş putea povesti despre energia ei năucitoare sau despre vocea absolut specială nu cred că poate să vă ducă cu gândul la cum e fata asta, de fapt. Sau Macy. Sau trupa ei, The Sex Fiends, ori cele 100 de minute de show! Dar e ok, fiindcă, oricum, nici nu vreau să vorbesc despre asta ci despre altceva, tot legat de concert!

Ştiu că e greu să ai succes, că e zgomot mult, şi atenţia e furată în câteva fracţiuni de secundă de o poză mai mare, mai bună, dar nu uitaţi de sentimente şi de sufletul fanilor vostri, că au şi ei suflet, da, nu sunt nişte roboţi uşor de manipulat! (#suntironică!)

Ei au dat Like paginii voastre pentru că sunt, cu adevărat, fanii produsului nu pentru că au auzit de el la TV, îl consumă, tânjesc după el, şi fiecare vorbă pe care o postaţi pe facebook se bucură în mod natural, neforţat, de multe aprecieri. Fanii pe care îi aveţi se mândresc cu apartenenţa la comunitatea voastră. Dar să vedem cum trebuie să procedaţi pentru asta!

TVR Cultural s-a închis pentru că televiziunea publică n-a fost în stare să primească bani şi de la buget şi din taxă fără să mai facă şi datorii. Mari! Nu se cheltuia cine ştie ce cu TVR Cultural, dar l-au tăiat oricum, fiindcă, deh, dacă nu se cheltuie mult, nici nu se scurge mult! Şi, până la urmă, ce atâta cultură şi educaţie, tovarăşi?!

Că după aia TVR ar fi dat nişte bani, şi nu neapărat puţini, ca să se facă nush ce film al lui Sergiu Nicolaescu e, probabil, o mişcare strategică pe care n-o pricep eu în context, chiar dacă ea, mişcarea, e deşteaptă şi, desigur, complet justificată!

Habitat for Humanity e o organizaţie nonguvernamentală care face case. Asta într-o foarte scurtă definiţie. De fapt, însă, e mult mai mult.

La finele anilor ’60, Millard Fuller, un avocat american care făcuse primul lui milion la 29 de ani, s-a mutat, împreună cu soţia şi copiii, la Koinonia, o fermă din Georgia, construind locuinţe simple pentru oamenii din comunitate, cu ajutorul comunităţii. Cinci ani mai târziu, în Zair, Fuller a încercat – cu succes! – să multiplice ideea de “comunitate pentru comunitate” în construcţia de locuinţe cu un prim proiect ce a presupus ridicarea a 100 de case. De aici şi până la apariţia “Habitat for Humanity” au mai fost doar câţiva ani. Adică dacă putem face asta în State ori în Africa, de ce să n-o facem în toată lumea?! Şi au făcut-o, o organizaţie internaţională care a schimbat vieţile a peste 2,5 milioane de oameni din toată lumea!

N-am ştiut, până azi, că există o Zi Internaţională a Toleranţei, instituită de UNESCO acum şase ani, pentru a atrage atenţia asupra violenţei, discriminării, marginalizării, rasismului şi, din păcate, lista manifestărilor lipsite de toleranţă nu se opreşte aici.

Mai mult decât orice sărbătoare comercială gen Halloween sau Sfântu’ Valentin, mi s-ar părea să marcăm cumva această zi şi noi, românii, fiindcă, deşi extrem de toleranţi cu nesimţirea şi minciunile care vin de sus în jos, suntem în stare să pocnim chiar şi pe cel care compostează abonamentul în RATB înaintea noastră, dacă nouă ni se pare că aveam întâietate. Sau, dacă vreţi să ştiţi cam cât suntem de toleranţi, uitati-vă un pic la trafic…

Judecăm, adesea, doar după aparenţe şi după un set propriu de valori care sunt, vai!, atât de subiective – ceea ce n-ar fi atât rău, până la urmă, dacă subiectivismul ăsta ar fi educat, însă cum noi mai degrabă muncim, nu gândim, dăm cu sapa, nu cu mapa, subiectivismul e adesea legat de “am văzut eu la televizor” sau “mi-a zis vecina”.

Nu spun că eu nu fac asta, uneori sunt chiar aprigă precum o mamă-vultur în apărarea puilor când am ceva de pus la colţ, mai ales dacă mi se pare principial greşit, însă încerc, pe cât posibil, să nu mai pun de toţi şi de toate în nişte cutiuţe mentale clar etichetate. Suntem diferiţi, nu doar buni sau răi, şi, oricum, nimeni nu e fără de păcat.

Deci Ziua Internaţională a Toleranţei, da? Să fim mai buni astăzi. Măcar astăzi. Hai, poate şi în weekend? :)

Pricep că e perioadă electorală, pricep că “e mulţi, da’ proşti” şi lor le trebuie masa de manevră, dar chiar să dai 10 milioane de lei din fondul de rezervă al Guvernului, via Ministerul Culturii, zece milioane de lei ca să se repare nişte biserici şi case parohiale, chiar nu înţeleg!

După ce că avem infinit mai multe biserici decât şcoli, după ce că urlă spitalele după medicamente şi şcolile după un acoperiş ori manuale care nu sunt din secolul trecut, după ce că poliţia nu e-n stare să-i apere nici pe cei care ar trebui să impună legea, după atâtea “după ce”-uri şi nici să nu mă stârniţi cu discuţia despre Catedrala Neamului şi costurile ei nesimţite, mai dăm zece milioane la Biserici?! Păi de ce, mă, păi de ce să plătesc eu biserici din impozitele mele?!

Comunităţile interesate de acest aspect n-au decât să cotizeze local, cu bani de la primării sau din buzunarele lor, treaba lor, n-au decât, dar nu din fondul de urgenţă, nu prin Ministerul (in)Culturii! Nu bagă şi ICR ceva? Hai, că şi bisericile au calorifere!

PS Copiii ăştia care au cancer şi trăiesc prin spitale, n-ar avea şi ei nevoie de una-alta? Dacă vreţi şi puteţi ajuta cumva, vă rog să intraţi pe pagina ASTA de facebook. Mulţumesc.

sursa

Acum puţin timp, a încetat din viaţă un îndrăgit actor român. Era grav bolnav de câteva luni, acasă, pentru că medicii nu-i mai dădeau şanse, avea 83 de ani, era obosit. Se ştiau toate astea, presa a relatat subiectul cât mai pe larg, că, deh, mizeria şi tristeţea unui actor iubit de public face trafic. Tot aşa cum s-a făcut şi cu Şerban Ionescu, şi cu atâţia alţii!

Primii au dat ştirea cei de la cancan.ro, urmaţi, la scurt timp, de Realitatea şi de ceilalţi, rând pe rând. Actorul era irecuperabil bolnav, ştirea asta urma să vină, din păcate fără mari întârzieri, dar nimeni nu avea vreun dosar sau măcar un material bine scris despre cel dispărut. S-au grăbit, toţi, să anunţe ştirea pe reţele sociale, ştiri cu titlu mare, a murit!, şi fără nici un conţinut, fiindcă, deh, nu apucaseră să copieze de nicăieri câteva lucruri despre cel dispărut.

Începând de astăzi şi, probabil, un pic după alegeri, Raed Arafat este noul ministru al sănătăţii în România, spre marea mea dezamăgire, aş spune, pentru că, odinioară apropiată a ministerului, ştiu sigur că ministrul are, în fapt, destul de puţine pârghii, atâta timp cât legile se schimbă politic iar bani mai mulţi pentru o reformă adevărată nu sunt. Şi, oricum, atâta timp cât românii au motive să fie îngrijoraţi de sănătatea lor (şi au!), sunt mai uşor de manipulat prin promisiuni, iar partea privată a sistemului poate înflori bine-mersi.

Azi pe Hotnews Vlad Mixich vorbeşte despre Reţeaua Citostaticelor, un grup de oameni de bine care aduc, pe cheltuiala lor, citostatice din alte ţări, pentru că în România ele nu se găsesc, nu sunt compensate (în totalitate) şi/sau costă de te rup, fiindcă vin doar în cea mai scumpă variantă. Mă gândesc că poate e interesant şi cum se raportează un pacient la asta, şi am un caz concret: pe mine.