Pe Bulevardul Gh. Duca din Bucureşti, la doi paşi de Guvern şi la alţi doi paşi de fostul sediu al Primăriei de sector, sunt numai blocuri vechi. Unele de prin anii ’30, altele mai noi, dacă pot spune aşa, având în vedere că aniversează deja vreo cinci decenii, dacă nu şi mai bine!

Tot pe Duca sunt trei dispensare, stomatologic, de adulţi şi de copii, o clinică privată, o bibliotecă publică, un CEC şi un BRD, un Gipo şi încă vreo câteva prăvălii, mai mici. Duca e cel mai scurt bulevard din Capitală şi acolo, undeva, e blocul în care am crescut.

Primele clădiri de pe partea cu soţ sunt vechi ca vremea, fostul magazin Sora, deasupa căruia se înălţa, elegant cândva, hotelul Dunărea. Acum e o ruină la geamul căruia cresc copaci (exact aşa!) şi pe care proprietarii, nişte oameni de afaceri israelieni, cer nici mai mult nici mai puţin decât 2,7 milioane. De euro.

Acum vreo două luni, colţul cu Sora şi nefericitul hotel era împrejmuit de bandă alb-roşie pe care, din loc în loc, atârnau foi pe care scria că pică tencuiala. N-a ţinut mult avertismentul, presupun că cineva avea nevoie de banda aia alb-roşie. Iar azi, asta:

Ghinion pentru bietul posesor de maşină. Dar dacă pica în capul cuiva?!

***

În fiecare an primesc o scrisoare – dare de seamă de la primarul Chiliman din care aflu ce chestii grozave s-au întâmplat în sectorul meu. Cred că în curând o să-i scriu şi eu o scrisoare, aici, printre rânduri. Nu de alta, dar vin alegerile şi poate vrea să ştie de ce nu prea l-aş vota. Nici pe el şi, cu siguranţă, nici pe Oprescu.

Duminica trecută mi-am petrecut-o la Feteşti cu o parte din comunitatea romilor de acolo, într-o vizită organizată de Active Watch ca parte a promovării proiectului Profesionişti Romi (în domeniul medical), proiect care, citez de pe site, urmăreşte susţinerea accesului tinerilor romi la educaţie academică în domeniul medical şi combaterea abordărilor stereotipe cu privire la dezinteresul persoanelor de etnie romă pentru educaţie şi practicarea de profesii care necesită un înalt grad de calificare.

Cu toate că încerc să-mi educ toleranţa, la fel ca majoritatea românilor sufăr de prejudecăţi în ceea ce priveşte populaţia de etnie romă. Nu e ca şi cum aş eticheta orice persoană de etnie romă cu care interacţionez ca fiind “rea”, însă, din nefericire, experienţele de până acum sunt mai degrabă de natură să nu încurajeze genul ăsta de interacţiune.

La Feteşti am vizitat trei gospodării ale unor familii de etnie romă, ne-am plimbat pe strada Romilor şi, în fine, am asistat la un moment artistic susţinut de copii din aceeaşi etnie, elevi la Şcoala “Mihai Viteazul”, o scenetă foarte drăguţă şi bine interpretată şi dansuri ţigăneşti! Şi am cunoscut trei tineri ţigani (ei zic ţigani şi n-au o problemă cu asta) cu facultate şi masterate!

Toţi cei cu care am vorbit ne-au spus că nu au cine ştie ce probleme în comunitate, copiii merg la şcoală şi nu sunt trataţi diferit faţă de alţi copii, au prieteni la fel ca oricare copil, indiferent de etnie. Ce nu mi-a plăcut, însă, şi chiar m-a scos un pic din pepeni este această stradă: Strada Romilor. Una pe care locuiesc îndeobşte oameni de etnie că, nu-i aşa?, ce ne-rom s-ar muta pe o stradă cu numele ăsta?

Când l-am întrebat pe viceprimarul localităţii dacă nu i se pare aiurea a dat din umeri: e veche strada, oamenii nu se plâng, ar fi cheltuieli… Dar a dat din umeri şi când l-am întrebat exact câţi romi sunt în localitate, că tocmai ce s-a făcut recensământ! Omul de la Active Watch ştia, oficialul nu. Şi iată, stimaţi cititori, o primă problemă… Autorităţilor nu le pasă de integrarea romilor. Îi preferă adunaţi acolo, pe strada cu pricina, mai uşor de controlat, mai uşor de pus la punct. Oamenii, în schimb, mi-au spus că nu prea le place cum sunt priviţi în ocaziile în care trebuie să-şi arate actul de identitate şi, implicit, adresa.

În definitiv, deşi e ţara plină de proşti nu am auzit de Strada Proştilor, nici măcar în Caracal! Şi nici de strada Curvelor sau a Şchiopilor, a Hipoacuzicilor, ori de Strada Maniacodepresivilor! Voi aţi auzit? V-aţi muta pe o stradă a cărei denumire indică faptul că aparţineţi unei anumite categorii? Eu cred că nu, dar viceprimarul din Feteşti e mai presus de preocupări din astea! Lui i-a plăcut să vină la întâlnirea cu bloggerii şi ziariştii şi să spună că ajută… Cum ajută, nu mi-e clar. Dar aşa ne-a spus. De teamă sau din politeţe, nu a fost contrazis de romii prezenţi, dar uliţa aia nici măcar asfaltată tot Strada Romilor se cheamă!

Şi o chestie de care nu mi-am dat seama până la vizita asta: mulţi dintre romi sunt în cea mai tâmpită situaţie cu putinţă. Dorind să se educe şi renunţând, de bună voie, la cea mai mare parte a tradiţiilor etniei, sunt trataţi, de către alţi ţigani, mai tradiţionali, ca nemaifăcând parte din etnie, ca nişte paria. Inutil să spun că pentru români au in continuare eticheta de “ţigan”, aşa că, deşi integraţi… “teoretic”, nu sunt, de fapt, integraţi nici colo, nici colo, ci împinşi la marginea ambelor lumi, excluşi.

Indiferent cât de educaţi, îmi e clar că nu există o egalitate a şanselor pentru că cei care aleg, dacă nu sunt destul de destupaţi la minte – şi mulţi nu sunt! – vor alege un ten mai deschis la culoare în dauna suspiciunii de a avea un ţigan în echipă. Şi pe undeva nu pot să nu pricep asta, pentru că romii care apar cel mai adesea la TV nu apar în posturi măgulitoare pentru etnie, iar apariţiile astea sunt mai tot timpul legate de niscaiva fapte cu iz penal!

Şi atunci degeaba ne străduim să-i educăm pe ei (şi de ce ar pierde timpul cu educatul dacă oricum nu au aceleaşi şanse la angajare?!) atâta timp cât nu ne educăm pe noi să le acceptăm – atunci şi acolo unde este cazul – bunele intenţii? Oare nu cumva locuim şi noi pe o stradă care se cheamă “Strada Discriminatorilor”?!

Şi, dacă tot nu prea suntem dispuşi să le acordăm un dram de încredere, doar pentru că aparţin unei anumite etnii, atunci de ce ne mai mirăm că cerşesc sau, şi mai rău, fură?! Ultima dată când am verificat supravieţuirea era la baza piramidei lui Maslow, iar nevoile de apartenenţă erau abia pe la mijloc…

Un nou proiect de lege tulbură întrucâtva apele liniştite ale societăţii adormite, unul prin care femeile care doresc să facă o întrerupere de sarcină ar trebui să fie puse on hold pentru vreo cinci zile, cât să discute cu un psiholog care să le arate imagini înspăimântătoare şi care, la o adică, să încerce – presupun! – să le convingă că nu e bine ce au de gând să facă.

Dincolo de subiectul oarecum dificil de abordat “la liber”, n-am putut să nu observ că bloggerii care au scris despre acest subiect sunt doar domni: Arhi, Nihasa, Vali şi Alex. Ulterior am mai descoperit un articol scris de Dollores Benezic, bine documentat, pe puncte, dar ideea e că au scris despre asta evident mai mulţi bărbaţi decât femei – oare de ce?!

Proiectul se cheamă, suficient de elucubrant, “propunere legislativă privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină” – de unde îmi dau seama, dragi cetitori, că nu e despre femei, despre sarcini şi despre consiliere ci despre nişte cabinete şi nişte psihologi care acum stau pe bară! Mai mult, din expunerea de motive aflăm că e vorba de “centre de consiliere pentru femeile cu sarcina nedorită”.

Păi, stimaţi parlamentari, dacă pornim de la premisa că e nedorită, şi nedorită e, de vreme ce femeile intenţionează s-o întrerupă, atunci despre ce naiba consiliere mai discutăm?! Citesc acolo chestii precum “instituirea unei perioade de gândire”… what the fuck, iertaţi-mi franceza!, îşi imaginează vreun parlamentar că femeile care aleg întreruperea unei sarcini se duc la medic să facă asta ca la piaţă?! Că nu sunt conştiente de ce (o) fac, sau cum?!

“este extrem de importantă pentru sănătatea fizică şi psihică a naţiunii noastre”, se arată în expunerea de motive, “informarea pacientelor solicitante de avort cu privire la existenţa alternativelor*, la riscurile şi efectele intervenţiei” – mă întreb câte întreruperi de sarcină o avea la activ deputatul Dugulescu, unul din iniţiatori!

Şi cam de când a început statului să-i pese de sănătatea naţiunii?! De când s-au oprit o mulţime de programe naţionale în sensul ăsta? De când pacienţii cronici au probleme în procurarea medicamentelor compensate (scumpe, oricum), sau de când bolnavii de cancer au fost la un pas de a nu mai avea citosatice?!

*case maternale, asistenţă maternală, adopţie

Mai departe aflăm din acelaşi document, că în alte ţări civilizate din UE aşa se face, cu o perioadă de reflecţie între 48 de ore şi o săptămână, şi că din practica unui ONG în domeniu, din 5000 de femei însărcinate consiliate, 500 au renunţat şi azi sunt mame împlinite şi fericite! Hai, pe bune!?

Mai mult, poate că în ţările alea civilizate se face educaţie sexuală mai multă, mamele chiar sunt susţinute de stat, iar statul are nişte alternative mai ok decât casele de copii din România  unde sunt bătuţi, sedaţi şi, în general, ajung, ei, copiii, la concluzia că mai bine nu veneau pe lume! – nu spun că asta e o practică generală şi că nu sunt, în casele maternale şi oameni deosebiţi, care fac tot ce pot ca aceşti copii să crească, pe cât se poate, înconjuraţi de iubire şi atenţie, ca şi cum ar fi fost doriţi!

Sunt pe deplin conştientă şi de acord cu fapul că întreruperea unei sarcini este un moment traumatizant. Dar nu cumva e de două ori mai traumatizant să aduci pe lume un copil nedorit? Nu cumva în loc să faci o lege pentru cabinete de consiliere faci mai multe cabinete de planning, în aşa fel încât avorturile să nu se mai producă pe bandă rulantă?! Nu cumva îi înveţi pe tineri că folosirea prezervativului nu diminuează plăcerea actului sexual sau cum se iau pilulele anticoncepţionale? Nu mai bine, în loc să plăteşti salarii de psihologi sictiriţi, faci educaţie sexuală în şcoli, în locul religiei, de exemplu?!

Mai pe scurt: ce fac parlamentarii români când există o problemă? – fiindcă, da, există, avem cel mai mare număr de întreruperi de sarcină din Europa! Păi ce să facă?! În loc să trateze cauzele, ei tratează efectul – prost şi ineficient!

Da, o să treacă proiectul ăsta. Şi nu, n-o să se schimbe nimic, de fapt: e doar o birocratizare a întreruperilor de sarcină. Tocmai fiindcă parlamentarilor le pasă, vezi bine, atât de mult de sănătatea naţiunii! Şi fizică şi psihică! Bleah!

PS Nu, Alex, nu e bine sa fie gratuită întreruperea de sarcină, că asta nu e profilaxie!

Luni seară am fost la Premiile Gopo.

M-am îmbrăcat “de gală”, chiar dacă era dubios, cumva, să defilez, în fusta mea de mătase şi tul cu bordură de paiete când afară era zi-lumină, pe trotuarul din faţa blocului. Mă rog, oricum s-a uitat lumea ca la urs. Până la taxi, cel puţin. Şi, oricum, cel mai sigur e că nu aveam să apar în poze:  mă feresc de asta fiindcă după aia mă trezesc în tot felul de ipostaze care mai de care mai puţin în regulă. Oricum ar fi, însă, trasă în poze sau nu, am respectat “ştaiful” evenimentului, că aşa se face!

La Gopo mult glam pe metru pătrat, m-am distrat un pic cu unele ţinute şi coafuri, de la cucoane cu rochie de seară dar cu pantoful pe piciorul gol până la combinaţii… “originale” (nu întrebaţi!), rochiţe de tricot gen IDM, capoate şi cel puţin o rochie care m-a făcut să mă gândesc că pe undeva nişte ferestre au rămas fără draperie, ca-n Pe aripile vântului – atâta doar că în film a ieşit o rochie spectaculoasă iar Vivien ştia cum se poartă aşa ceva!

Foarte mult plăcut Geanina Corondan şi impecabilă mi s-a părut Crina Semciuc

Sala de la Willbrook era frumos aranjată, covor roşu, mese rotunde and all, însă presa a stat mult în spate şi nu a avut mese… Nu că asta ar fi fost o problemă, dar atâta timp cât ziariştii erau exilaţi acolo, nu aveau acces decât la informaţia care era livrată audio, live, că se auzea bine vocea vorbitorilor, dar nu şi la imagini live altfel decât prin intermediul unei plasme plasată mai degrabă în apropierea celor care se ocupau cu producţia decât în mijlocul jurnaliştilor. De altfel, convinsă că văd mai bine şi mai multe de acasă, c-a transmis Pro Cinema live, am şi plecat, relativ repede.

Şi Andreea Bibiri mi-a plăcut

Nu comentez premiile mai mult decât prin a spune că din punctul meu de vedere 2011 a fost un an sensibil mai slab în producţia de filme româneşti, însă mi se pare de bun augur faptul că am aflat că, în acest moment, sunt 46 de lung metraje în producţie – foarte de bine! Mă gândesc că din toate astea tot se vor găsi câteva chiar mişto!

A! Îmi pare rău, totuşi, că Vlad Ivanov n-a luat premiul pentru Cel mai bun actor. Principii de viaţă, filmul în care a jucat, a fost… ma rog, poate nu i-am priceput eu valoarea!, dar el a jucat într-un mare fel, în orice caz!

Revenind la părţile bune, e bine că se întâmplă Premiile Gopo, e bine că industria noastră de film are “Oscarul” ei, e bine pentru sponsori, pentru public, pentru atras atenţia şi ridicat spiritele în vremuri cu bugete mici, e bine, aşadar, pentru toată lumea. Şi e foarte bine că Pro-ul s-a băgat în promovarea acestui eveniment, chiar dacă, pe alocuri, unii participanţi păreau mai degrabă uşor plictisiţi, ca figuranţii într-o producţie de televiziune, mai degrabă decât potenţiali câştigători ai unor premii.

Cei mai mulţi dintre cei care au privit aseară la TV, însă, au văzut glamour, femei frumoase, bărbaţi bine, papioane şi paiete, aşa că, mai mult ca sigur, s-au bucurat. Până la urmă, publicul nici nu vrea şi nici nu trebuie să vadă altceva la o Gală! Ah, da, ca să nu mă dezic, poate că totuşi ar vrea să audă texte mai bune!

Una peste alta, cu toate că mai e loc de îmbunătăţiri, premiile Gopo continuă să existe, şi asta e foarte bine! Restul sunt detalii care, sper, se vor remedia pe parcurs! GG!

Ieri am fost un pic şocată când am văzut pe facebook afişul unui concert care adunase nu mai putin de 47 de sigle! 22 de parteneri media, 22 de sponsori, un “recomandat de”, un “cu sprijinul” şi, o ultimă siglă, cea a organizatorului.

Ca om care a trecut prin toate ipostazele, de sponsor, partener media şi origanizator, şocul e cu atât mai mare cu cât nu pricep care naiba mai pot fi beneficiile parteneriatului într-un asemenea context, între atât de multe alte sigle. Nu e vorbă, organizatorul a făcut o treabă foarte dibace aranjându-le într-o manieră în care se văd cam toate, şi nu-l invidiez deloc pentru dificultăţile de a face slalom prin atâţia parteneri şi tot atâtea orgolii. Şi totuşi… Nu pot să nu mă întreb cum împarţi beneficiile de asociere a imaginii de la un singur concert, cu un band mişto, e drept, însă nu foarte cunoscut publicului românesc, la atâţia parteneri?!

Şi, până să săriţi, nu, nu consider că e vina organizatorului, cu care am şi discutat, de altfel, despre asta. Iar dacă la sponsori sa zicem există o explicaţie rezonabilă (trebuie să mă credeţi pe cuvânt, discuţia cu organizatorul a fost off the record), la partenerii media chiar nu reuşesc să-mi dau seama care e!

Suntem în 2012, oameni buni, PRi şi marketeri de produse media! Se pot face nenumărate proiecte speciale, parteneriatele astea media ar trebui să fie o oportunitate şi pentru cititori (ascultători, privitori) şi pentru produsele pe care le păstoriţi, un prilej de asociere a imaginii (într-un mod vizibil, zic, nu aşa!) şi chiar de făcut nişte bani! Dar, ma rog, vorbind acum din experienţa de organizator de evenimente, ştiu, e greu! Mai bine ne punem sigla pe afiş, primim cinci invitaţii, publicăm ceva din comunicatul de presă la recomandări şi, eventual, facem un inteviu. Dacă e!

(For the win, desigur!)

Altfel, chiar vă recomand să mergeţi să-i ascultaţi pe Nik Bartsch & Ronin. Cântă ceva ce ei numesc zen-jazz, o treabă foarte iscusită, combinaţie între punk, rock acustic şi, fireşte, jazz. Cam aşa:

E 3 jumate noaptea. În loc să dorm, ca oamenii normali, cobor cu bagajul să fac check out la hotel. Taxiul vine în câteva secunde şi ajunge mult prea repede la gară. Mai am jumătate de oră până pleacă trenul, ce naiba faaaac?!

Cum intri în gară te doboară mirosul de om nespălat. Una dintre surse e chiar la intrare, claie peste grămadă, adunată peste nişte boarfe. Cealaltă e chiar în centru, prăvălită la baza unei coloane.

Identific urgent singura casă la care se vede lumină,dar trebuie să aştept cuminte până vine tanti. Cer biletul şi întreb dacă există prize în vagoane. Tanti zice că da şi mă bucur, fiindcă e puţin probabil să dorm, carte n-am, aşa că măcar laptopul să-mi fie tovarăş de drum. Iau la clasa 1, că cică acolo-s prize. Apropo, un bilet dus Sibiu-Ploieşti Vest costă 97 de lei, pentru 256 de kilometri, iar până la destinaţie trenul o să facă nu mai puţin de cinci ore şi trei minute!

Aş mai sta în gară până pleacă trenul, dar mirosul e de nesuportat, aşa că ies.

Peron pustiu, caut (măcar) o lampă!

Trenul e tras la linia trei, „dar e mai încolo, ăsta care se vede în dreptul gării pleacă la şase???. Inevitabil, trebuie s-o iau prin pasaj. Urăsc pasajele din gări: sunt întunecoase şi miros urât, dar n-am ce face. Cobor, urc. Pe peron e o beznă strivită doar, când şi când, de lanternele ceferiştilor care verifică nush ce la tren. Merg încet spre vagonul meu, vagonul doi, cine mă grăbeşte?!

În dreptul uşii, o fiinţă extraordinară, bărbat, după aparenţe, se uită la mine de sus, la propriu!, cum mă străduiesc să urc fără să-mi scape niciuna din genţi ori rucsacul cu laptop. Şi mai am şi punga de plastic cu apă şi alune. Desigur, nu face nici un gest să mă ajute. E mândru ceferist, ce mama naibii! Probabil că a făcut şi grevă că CFR-ul nu plăteşte sporuri de noapte. Ia mai dă-i dracu’ de pasageri, de ce le-am face fraierilor viaţa mai uşoară?!

Da, pisi, nu te strădui, să nu faci hernie sau ceva! Stai acolo şi uită-te la mine, să nu te mişti un pas! Aşa, stai în uşă! Mă urc, îi arunc cea mai cruntă privire de care sunt capabilă la ora asta, mă strecor (cu greu) pe lângă el şi trec.

Pentru priză, apăsaţi tasta 2 şi rămâneţi aşa!

Uite compartimentul, ieeeeee! Mă uit după priză. Ioc priză! De bucurie îi urez de sănătate lui tanti de la casă. Măcar dacă nu întrebam, dar am întrebat! Şi i-am lăsat şi bacşiş!

Măcar sunt şi lămpi individuale. Sunt, dar nu funcţionează, nici măcar una dintre cele şase. Resemnată, mă duc să fumez o ţigară, ultima înainte de drum, similară cu cea a condamnaţilor la… călătoria cu CFR.

Mă uit cine se mai urcă în tren, sunt doar două persoane. De fapt, numai una, o femeie, că cealaltă persoană sunt eu! Şi, mă rog, personalul navigant, sau cum le-o zice ăstora în cartea de muncă!

Mă instalez destul de comod pe unul dintre cele şase locuri, scot laptopul şi încep să scriu. O smucitură îmi indică faptul că trenul s-a pus în mişcare. Ta tam! Ta tam! Peste câteva minute, hop şi naşul! Are ochelarii pe nas, ca un pedagog de şcoală nouă. Îi dau biletul în timp ce-l întreb de prize. Sunt, dar în primul vagon. – Şi pot să mă mut? – Puteţi.

Normal că pot! Primul vagon e de clasa a doua, şi aş putea să pun pariu că tanti de la casă ştia unde-s prizele!

Serviciile premium ale CFR-ului

Trenul e deprimant de gol. În afară de femeia de mai devreme am mai văzut încă trei parageri, fiecare cu compartimentul său! Şi eu am compartimentul meu. Presupun că pe la Făgăraş sau Braşov s-or mai urca. Şi poate la Ploieşti, dar eu cobor acolo azi, că nu mă duc direct acasă. Adică altfel ce sens are avea să aibă trenul atâtea vagoane, vreo 6-7, să tot fie!

Da, sunt prize în compartimentul ăsta, dar în loc de şase locuri, sunt opt, mai înguste şi mai incomode. Măcar nu e frig, deşi ar putea să fie mai cald. Apăs pe butonul „mai cald??? iar indicatorul pare să arate că a priceput comanda.Acum, când mă uit la el, s-a resetat, ca şi cum n-aş fi apăsat în veci pe butonul ăla! Damn! Trece naşul, dă din cap. E ok? E ok.

De fapt, acum, că îmi amintesc în ce an suntem şi pe ce continent, nu prea e ok. Nu e deloc ok!

Încerc să adorm. Până la Ploieşti mai am ceva mai mult de patru ore şi, dacă reuşesc să mă odihnesc oricât de puţin în noaptea asta, sunt preţioase! Mai am o singură dilemă: oare să sting lumina sau nu?!

(…)

Am stins-o. Coafura a rezistat, iar trenul a ajuns în gara Ploieşti cu două minute mai devreme. Servicii premium, să nu ne mai plângem! :)

Ieri seară am fost curioasă să văd cum se face relatarea unui eveniment trist, serviciul funerar al lui Whitney Houston adică, la CNN, aka cea mai cunoscută televiziune de ştiri din lume. Mă aşteptam, de bună seamă, la profesionalism, dar ce am văzut a fost mai mult decât atât.

Nici fanii şi nici presa nu au avut voie să se apropie la mai mult de un block distanţă de biserica New Hope din Newark, locul unde a avut loc serviciul funerar, şi nu, n-am văzut la uşa bisericii paparazzi şi nici oameni care se înghesuiau claie peste grămadă să prindă două vorbe de la familie sau de la celebrităţile venite să aducă un ultim omagiu artistei. CNN a avut un ministudio aproape de biserică iar acolo au venit toţi cei care au vrut să intre live cu redactorii – îmbrăcaţi şi ei în negru – pentru a spune câteva vorbe despre Whithey Houston. Inutil să spun că #whitneycnn a fost trending topic pe twitter, nu?

Serviciul funerar, că nu pot să-i spun slujbă, a fost transmis live de către AP (singurii care au avut acces în interior), dat live pe CNN şi preluat, îmi imaginez, de multe site-uri. M-am uitat şi eu, printre picături. Până când au început luările de cuvânt, în biserică a cântat un cor de gospel, în stilul lor caracteristic, cu bătăi din palme şi mişcările alea care aduc a dans.

Primul care a vorbit a fost pastorul bisericii, care i-a rugat pe cei prezenţi să-şi închidă telefoanele mobile, să nu pozeze, să nu înregistreze, fiindcă totul se transmite live, apoi le-a spus unde sunt ieşirile din clădire, în caz de pericol. M-a impresionat mult că toţi cei care au vorbit au spus câte o poveste cu Whitney şi au făcut-o chiar cu mici glume, pe alocuri, glume la care s-a râs, pentru că oamenii erau acolo să se bucure de viaţa ei, nu să-i plângă moartea.

Probabil că asta e diferenţa majoră faţă ceea ce se întâmplă la înmormântările noastre. Slujbele sunt mereu aceleaşi, cu cântecele nesfârşite ale popilor care spun mereu şi mereu aceeaşi poeste, care nu i-au cunoscut – de multe ori! – pe cei disparuţi, ceea ce face ca totul să fie extrem de impersonal. De altfel, îmi amintesc că în timpul slujbei pentru Darly, bunica mea, dascălului i-a sunat telefonul (cu sunet, da?) şi s-a dus un pic mai încolo să şi răspundă, de-mi venea să-i crăp capul!

Au curs şi lacrimi aseară, fireşte, dar, mai mult decât atât, au fost zâmbete şi chiar râsete. Mi-a plăcut mult ce-a spus cea care i-a fost cumnată dar şi manager, Patricia Houston, respectiv că Whitney şi-a a trăit la 20 de ani pentru public, la 30 si 40 pentru familie, şi acum venise vremea să trăiască pentru ea, însă n-a mai avut forţa s-o facă pentru că în deceniile anterioare dăduse tot ce avea mai bun altora.

Ne-am obişnuit să ne luăm artiştii preferaţi de-a gata, să-i stoarcem de tot ce au de oferit şi, mai ales, prin presa tabloidă, de ceea ce nu-şi doresc să ofere, fărâmele din viaţa lor privată, atâta câtă e, între avioane, concerte, repetiţii, înregistrări şi obligatoriile apariţii la evenimente. Uităm, prea adesea, că sunt oameni, la fel ca oricare dintre noi, şi că arta lor, care ne bucură pe noi, i-a propulsat la statutul de persoane publice, dar că ei sunt, totuşi, oameni. Cu sentimente, cu trăiri, dintre care unele, măcar unele, ar trebui să li se permită să le rămână personale.

sursa foto

Presa nu moare. Se sinucide!

Cred că recit poezia asta de prin 2008, de când criza rânjeşte hâd prin paginile făr’ de reclamă ale publicaţiilor autohtone pe care, ca să le umple, editorii au aşezat te miri ce, de la advertoriale fără perdea şi fără marcaj până la cele mai cretine, neimportante şi neinteresante ştiri, împănate cu greşeli de redactare, puzderie de virgule şi lipsă de cratime. Că, na, doar nu era să dai afară managementul bine plătit, nu! Dai afară corectorii! Logic, dăăăă!

Şi toţi se plâng. Nu sunt bani de investiţii în oameni, asta e, vremurile “este” grele, ne descurcăm cum putem. Iar dacă acest “cum putem” se întâmplă să fie o casetă cu popoul unui fost premier, asta e, SPP-ul e de vină, noi facem jurnalism, stimaţi telespectatori! Şi-i mai învăţăm şi pe alţii că aşa se face jurnalismul! Cool!

Deja s-a fâsâit subiectul, şi, oricum, nu despre asta voiam să scriu şi despre goana după senzaţional în genere. Probabil de la goana asta obosesc jurnaliştii, altfel, pe bune, aş zice că unii ar trebui să aibă mintea extrem, da’ extrem de odihnită! Ca de pilă domnul sau doamna care a scris titlul ăsta:

Fotografia care a cucerit internetul: o vidră se roagă la Dumnezeu

Nu, nu e un interviu cu puiul de vidră care declară că a avut vreo epifanie despre provenienţa peştelui la Zoo, şi nici un material despre obiceiurile sale religioase, sau despre faptul că Zoo cu pricina trebuie să se închidă fiindcă nu mai are cum hrăni animalele şi doar o minune ar putea salva prăvălia. E doar o ştire tradusă din Daily Mail (un tabloid, copiii!, nu vreo publicaţie quality, apropo) şi preluată fără link.

Într-un discurs care, vorba lui Cristi, ar fi avut nevoie de şcolarizare, Crin Antonescu a spus, azi, la mitingul de la Arcul de Triumf din Bucureşti, că “suntem aici şi în numele celor de acasă”.

Eram acasă în timpul acestei declaraţii a domniei sale, aşa că profit de faptul că (încă) am unde să mă exprim şi (încă) pot să fac asta liber pentru a face o clarificare în ceea ce mă priveşte: domnul Antonescu nu s-a aflat şi nu se află nicăieri în numele meu.

Mulţumesc.

Acum mă scuzaţi, mă duc să iau un Emetiral. Sau un Emetostop, ce-oi găsi prin casă.

Nu sunt sigură că aş fi scris azi despre SOPA şi PIPA, cele două bâte legislative cu care unele companii interesate din SUA vor să pocnească internetul în moalele capului dacă nu mă enerva atât de tare CNA-ul nostru cel de toate zilele, care ni le şi mănâncă uneori, mai ales fripte!

Dar (via Arhi) o punere aberată a problemei de către onor Consiliul Naţional al Audiovizualului mi-a ridicat tensiunea şi, cu toate că eu totuşi sper ca SOPA şi PIPA (sună ca numele a două surori siameze malefice, nu vi se pare?!) nu vor trece, mi-am adus aminte că avem şi noi probleme noastre cu cenzura. Sau, fie, cu ochelarii de cal.

Pe scurt, CNA a decis să atenţioneze pe cei care au difuzat reclama rom rom telecom deoarece, spune preşedintele Răsvan Popescu, “riscă să lezeze convingerile religioase”.

Dan Grigore, membru CNA, a spus că reclama este “o blasfemie şi o mizerie”, precizând că “s-a făcut dintr-un text liturgic” şi că pe el personal reclama îl jigneşte, opinie pe care, de altfel, a împărtăşit-o şi Mihai Mălaimare, de asemenea membru CNA.

Un alt membru CNA, Gelu Trandafir, a adăugat că s-au primit aproape 30 de plângeri referitoare la această reclamă şi că “astfel de exploatări comerciale pot să aducă atingere convingerilor religioase” (Mediafax)

Singura tragi-comică e declaraţia unui alt CNA-ist, Christian Mititelu, care a catalogat reclama drept… “urâtă”, adăugând că spune asta în calitate de telespectator… deşi declaraţia îi era luată în calitate de membru CNA, fiindcă, sunt sigură, altfel nu dă nimeni doi bani pe părerea de telespectator a domniei sale.

Reclama nu se mai difuza, oricum, în formula cu colinda, din 13 ianuarie, adică dinainte ca CNA să trimită atenţionările, pentru că a trecut sezonul sărbătorilor de iarnă, dar chiar şi aşa, CNA-ul le-a trimis, şi a făcut asta înainte să ceară părerea Patriarhiei despre acest subiect. De asemenea, n-au solicitat nici o opinie a vreunului etnolog, de exemplu, că avem destui, ca să afle că Domn Domn ăla e despre boieri şi n-are legătură cu religia.

Dar e ok, dacă CNA-ului i se pare urâtă vreo reclamă şi dacă aceeaşi reclamă îi face pe doi dintre consilieri să se simtă jigniţi, e ok. E suficient. Nu trebuie mai mult, nici documentare, nici măcar… cum să-i spun?! Gândire?

În aceeaşi notă, reclamele la Farmacia Inimii, Farmacia tuturor românilor cum de nu le lezează sentimentul de mândrie naţională?! Hă?! Sau poate  s-o vinde acolo vreo pastilă care să-l reducă pe sentimentul ăsta până la a fi inexistent?!

Dacă e aşa, vreau şi eu o tabletă anti dezgust, vă rog!