Mă amuză cum, de dragul consumerismului – că alte motive nu văz! – toată lumea o dă azi în Halloween, de parcă am avea o adevărată tradiţie în a ne urâţi peste măsură şi a porni… nu către tradiţionalul “trick or treat” ci către cluburi, ca la oricare altă petrecere.

Nu ştiu când am ajuns să împrumutăm şi Halloweenul de la străini, întocmai precum am făcut cu St. Valentine’s Day, deşi aveam, bine, mersi, şi noi, sărbătoarea noastră de Dragobete. Dar, nu, inimioarele de import sunt mai amoroase, iar Cupidonii lor sunt mai romantici decât Cupidonii noştri. Şi, vai şi-amar de domnii care omit să celebreze amorul pe 14 februarie!

De aproape două săptămâni nu am deschis un televizor, şi e numai bine! Pe reţelele sociale controlez într-o măsură destul de mare ce ştiri ajung la mine dar chiar şi-aşa pot să-mi dau seama că politica o să ne înnebunească în perioada următoare. Aparent, e cel mai tare reality show la care asistăm, cu sau fără voia noastră! Şi nu mai pot!

Aproape toată clasa politică autohtonă e compusă din oameni care nu văd decât interesul lor propriu şi personal, fie că vorbim de bani, influenţă sau pur şi simplu de plăcerea orgasmatică de a se vedea la televizor, tocând aceleaşi şi acelaşi subiecte răsuflate, fără să spună, el, parlamentarul, ce dracu’ a făcut în ultimii ani ca să rezolve ceva, orice, şi cu ce rezultate.

Totul e o vorbărie ieftină, totul e propagandă. Îşi dau la gioale unii altora de teamă să nu ia cineva vreo bucată mai mare din ciolan, nu pentru că s-ar lupta pentru interesul şi mai binele oamenilor simpli. E un circ, totul, şi ni se bagă pe gât fără pâine, fără apă, fără nimic. Circ şi-atât! Iar noi înghiţim, cuminţi, precum fetele disperate care-ţi fac cu mâna pe Calea Griviţei colţ cu Buzeşti, îmbrăcate în plastic ieftin.

Sunt la un festival internaţional de film de comedie, într-un oraş frumos, cu clădiri frumoase, de care se încearcă, măcar în aparenţă, să se aibă grijă, cu oameni mai calmi decât acasă, şi cu porumbei şi copii în centrul oraşului. Azi am văzut două filme ok şi m-am bucurat de un prânz bun, la soare, pe malul Someşului. Şi, cu toate astea, nu cred c-am fost nicicând mai dezgustată de ceea ce se întâmplă în România, cu sprijinul susţinut al românilor!

Deşi nu se va fi schimbat nimic, mâine poate o să fiu mai optimistă, poate o să găsesc – mereu reuşesc, până şi eu mă mir! – să găsesc resurse să cred în mai bine, să cred că oamenii sunt mai degrabă faini şi responsabili decât meschini, superficiali şi extrem de ipocriţi. Şi nu mă refer doar la politicieni!

Un sondaj realizat de Institutul Român de Studii Sociale (IRSS) arată nişte rezultate catastrofale pentru starea naţiunii: peste jumătate din populaţie nu a terminat de citit nici o carte în 2012. Nici măcar una! Una mică, un manual, o carte de poezii sau una de bucate ori măcar o carte cu sfaturi despre cum să nu mai fim atât de inculţi şi de închişi la minte! Nimic.

Poate vouă nu vi se pare atât de dramatic, poate credeţi că-i o ştire de care putem face mişto, precum perlele de la Bac, dar nu e aşa. Cifrele de mai jos vorbesc despre ce şi unde suntem acum şi, ce-i mai grav, despre aspiraţiile noastre.

Peste jumătate din totalul celor intervievaţi (53%) declară că nu au terminat de citit nicio carte în 2012. 21% afirmă că au terminat de citit 1-2 cărţi. 11% au citit, potrivit propriilor declaraţii, 3-4 cărţi, iar 15% dintre repondenţi spun că au citit 5 sau peste 5 cărţi.

Pe categorii de vârstă, datele arată că nu au citit nicio carte 32% dintre cei cu vârstele între 18 şi 30 de ani, 49% dintre cei din segmentul 31 – 55 de ani şi 68% dintre seniorii de peste 55 de ani.

La capitolul 1-2 cărţi citite se înscriu 29% dintre cei din categoria de vârstă 18 – 30 de ani, 25% dintre cei din categoria de vârstă 31 – 55  de ani şi 13% dintre repondenţii de peste 55 de ani.

Cu 3-4 cărţi citite până în prezent, în 2012, se laudă 20% dintre cei până în 30 de ani, 10% dintre cei până în 55 de ani şi 7% dintre cei peste 55 de ani.

Doar 19% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 18 şi 30 de ani, 16% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 31 şi 55 de ani şi 11% dintre repondenţii a căror vârstă depăşeşte 55 de ani s-au înscris la categoria 5 sau peste 5 cărţi citite.

Sondajul a fost realizat pentru TVH 2.0 în perioada 27 septembrie – 3 octombrie 2012, pe un eşantion de 1081 de persoane peste 18 ani, cu o marjă de eroare de +/- 2,9 %

Zilele trecute am văzut, într-un 24FUN, o macheta care m-a oripilat, fiincă era o machetă de comunicat de presă! Eram chiar în mijlocul discuţiei cu viitori profesionişti în comunicare, dar nu m-am putut abţine să nu-i fac o poză fiindcă ştiam deja că urma să scriu despre asta:

În România, educaţia e un subiect dureros, fie că vorbim despre cea formală, în şcoli, fie că discutăm despre educaţia pe care fiecare o avem de acasă şi care, de multe ori, din păcate, teoretic e perfectă dar în practică lipseşte aproape cu desăvârşire, şi nu cred că e nevoie de exemple pentru oricare dintre cele două variante.

Săptămâna trecută am fost la Sinaia, pentru a participa la o întâlnire cu actori importanţi din mediul nonguvernamental (şi nu numai) care au proiecte axate pe educaţie în general, cu accent pe educaţia romilor, acolo unde riscul de abandon şcolar e mai pronunţat.

Într-un studiu realizat de Fundaţia Soros se arată că jumătate din adolescenţii români cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că s-au născut DUPĂ ce vremurile cu pricina erau apuse şi că habar n-au cum era, de fapt, pe vremea lui Ceauşescu, altfel decât de prin filme sau de la părinţi şi bunici.

Sigur, pe vremea copilăriei comuniste cred că ne distram dacă nu mai bine, măcar mai autentic, dar de aici şi până la “era mai bine atunci” e o distanţă periculoasă pe care tinerii de azi o parcurg cu infinit mai multă dăruire decât în cazul materiei de studiu pentru Bac!

Nu am citit studiul (nu e pe site-ul Fundaţiei) dar cred că motivele acestei dubioase nostalgii sunt legate cumva de siguranţa unui job, a unei locuinţe, de siguranţa faptului că e acolo cineva care-ţi asigură o pâine şi un acoperiş. Dar ce gust are pâinea şi ce preţ are acoperişul?! Păi… să vedem!

N-am mai deschis TV-ul de vreo două săptămâni, că ori n-am avut timp, ori n-am avut chef. În seara asta, totuşi, pentru că am vrut să revăd Kung-Fu Panda, i-am dat drumu’ ca să mă amuz de aventurile ursului luptător, după care, plimbându-mă printre canale, am dat de OTV unde este transmisă conferinţa de presă a viitorului preşedinte al României – cel puţin aşa scrie mare pe ecran – iar cetăţenii telespectatori sunt invitaţi să fie ziarişti (!) şi să-i adreseze întrebări în direct. Fireşte, cu suprataxă.

Domnu’ Dan, că el e viitorul preşedinte, dacă nu v-aţi prins, discută vesel şi relaxat despre ciocoi şi alte categorii socio-politice, se plânge că el a cheltuit 100 de milioane de euro pe afişe ca un om cinstit, din popor, în loc să cumpere voturi. Da’ aşa e el cinstit, din popor, sărac şi sărman.

Am citit azi pe GSP o declaraţie a unuia dintre organizatorii amicalului Dinamo-Barcelona, cum că Guvernul a ales să sponsorizeze concertul artisei Lady Gaga în România: “Am vorbit cu ministrul dezvoltării la meci şi l-am întrebat: “Cum să puneţi logoul României, celebra frunză, pe afişele concertului cu Lady Gaga, pentru un milion de euro, şi noi aducem Barcelona la Bucureşti şi totul trece neobservat”? (nu apare citat nici un răspuns)

Desigur, primul impuls a fost să mă revolt. Cum naiba?! Păi cu un milion de euro TVR Cultural ar fi putut funcţiona aproape trei ani! Şi asta e doar prima chestie care-mi vine în minte!

Da, fără nici cea mai mică îndoială, faptul că Lady Gaga vine în România e un lucru foarte tare, are potenţial de a atrage turişti (nu are prea multe concerte în estul Europei dar fani grămadă, cucoana e un fenomen, fie că nep lace, fie că nu) şi ne pune pe o hartă onorantă, a ţărilor care-şi permit să organizeze aşa ceva. Şi nu spuneţi că “ţara arde, baba se piaptănă” – faptul că avem concerte cu artişti importanţi dă bine în afară, iar banii pentru organizare sunt privaţi.

Un milion de euro, însă, e o sumă foarte mare în context, atât de mare încât am avut dubii în privinţa veridicităţii acestei informaţii, aşa că i-am sunat pe cei de la emagic, organizatorii concertului Lady Gaga în România, să-i întreb dacă e adevărat. Şi nu, nu e adevărat. Statul nu a dat nici o sumă de bani pentru ca faimoasa frunză să apară pe afişul acestui concert.  Acest lucru este oferit, gratis, de organizatori, din dorinţa de a ajuta la promovarea turistică a României în cadrul unui eveniment cu vizibilitate mare. Deci, mai zic odată: nici un ban “de la Guvern” nu a fost plătit pentru acest lucru.

End of story!

PS vă invidiez pe ăştia de mergeţi la Lady Gaga. Eu nu sunt în Bucureşti, dar cred, chiar cred, că o să fie un super show, mai ales că am mai aflat un detaliu-două de la organizatori azi :)

Zilele astea toată lumea e contaminată cu febra olimpică: urmărim competiţiile în care sunt sportivii români cu sufletul la gură, cu pasiune, cu speranţa că, prin ei şi medaliile lor, putem regăsi un dram din mândria de a fi români, în schimbul dezamăgirii şi dezgustului pe care ni-l provoacă situaţia politică şi săritura cu prăjina a cursului valutar.

Puţini au rămas indiferenţi la desfăşurarea Jocurilor Olimpice şi, după cum era de aşteptat, ne exteriorizăm susţinerea olimpicilor inclusiv pe reţelele sociale. De exemplu, dacă-i urmăriţi pe Andrei Cismaru sau pe Papen vedeţi relatări aproape live ale competiţiilor în care sunt români, iar aseară, la finala de la sabie, puţini dintre cei pe care îi urmăresc nu comentau în legătură cu asta. Asta ca să nu mai spun că responsabilii cu comunicarea de la Londra au făcut o treabă foarte bună cu site-ul oficial şi cu integrarea acestuia în reţelele sociale, încurajând şi un soi de competiţie a susţinătorilor echipelor olimpice pe twitter -România e pe locul 50 acum, cu 666 de twitturi, la maaaare distanţă de Mongolia (!), însă, pe locul 1, cu 391.823 de ciripeli.

Totuşi, dincolo de mesajele postate de fiecare dintre noi pe reţelele sociale, sunt câţiva “specialişti” social media ressponsabili de conturile de FB ale unor diverse companii, care încearcă pe cât se poate să profite de “febra olimpică”, postând până la saturaţie poze ale ecranelor TV în care se văd reprezentaţii României, cu îndemnuri de genul “Like dacă vă bucuraţi de medalie, Share dacă sunteţi mîndri de sportivii români”.

A devenit enervantă insistenţa cu care diverse companii (şi persoane) au înţeles să profite (că nu fac altceva) de interesul pe care îl avem faţă de Jocurile Olimpice, postând poze şi statusuri simple, fără să aducă în plus nici un fel de informaţie dar fără să uite să ceară Like and Share.

Şi asta nu se rezumă doar la posturile despre Olimpiadă, nu!, că asta ar însemna că se termină odată cu competiţia, dar nu! Orice poză, orice status se transformă în ceva teribil de agasant odată cu îndemnul Like şi Share vă rugăm, sau Like şi Share dacă şi voi nu ştiu ce!

Mă scot din sărite disperaţii ăştia, mă scoate din sărite faptul că, în ciuda faptului că sunt mulţi care-şi bat gura explicând că obiectivul Social Media nu e să ai mulţi Like, că Like nu se transformă în bani, şi că Share nu creşte valoarea acţiunilor, aşa-zişii specialişti nu renunţă la această practică extrem, da’ extrem de enervantă!

Like şi share, ziceţi? Muriţi, mă! (am început să marchez cu spam genul ăsta de postări, indiferent de conţinut)

UPDATE: meşteşugita lui jupân Matache de azi zice despre acelaşi lucru, în stilul său clasic:

Probabil ştiţi deja: de la anul o să avem un card de sănătate despre care citesc acum că nu o să aibă scrise nici bolile cronice, că aşa vor asociaţiile de pacienţi, nici CNP-ul, că nu e sigur, şi nici măcar grupa de sânge, decât dacă asiguratul dă cu subsemnatul în acest sens.

Dar, de departe, cea mai tragicomică obiecţie referitoare la bucata de carton s-a referit la cuvântul “card”, şi asta pentru că mai multe organizaţii religioase (nenumite) au observat ca, scris invers, CARD devine DRAC. Iar Casa Naţională de Asigurări şi Ministerul Sănătăţii au ţinut cont de această obiecţie!

Ne prostim pe zi ce trece, zău dacă nu! Auzi tu, drac! Şi mai ce?!