Ideo Ideis nu e doar o competiție între cateva trupe de liceeni ci o formă de educație alternativă. Sigur, tot prin activități legate de teatru, mișcare, scenografie, arte vizuale, dramaturgie și, nu în ultimul rând, muzica și ritm. La unul dintre aceste ultime ateliere am fost și eu, iar profesorul dedicat a fost nimeni altul decât Nicu Alifantis.

Nicu Alifantis are 40 de ani de muzică și 41 de ani de muzică de teatru -o cariera începută la Brăila, și devenită marea pasiune. În total, sunt 114 spectacole de teatru ce-i poarta semnatura: Iar cel căruia îi datorez intrarea și interesul pentru acest domeniu e Mircea Florian.

Îmi place Ideo Ideis. Fără să supăr pe nimeni – sper! – cred că e festivalul a cărei atmosferă îmi încarcă cel mai mult bateriile. Motivul e că acolo sunt o mulţime de tineri, elevi de liceu, care au şi alte pasiuni, diferite de cele pe care generaţia din care fac parte le cultivă, iar asta mă face să fiu mai optimistă – măcar o vreme! – în legătură cu ce şanse are ţara asta să-şi revină.

Oameni faini, poveşti frumoase, teatru tânăr, spectacole realizate de trupe de liceeni cap-coadă, cu decor, costume şi tot ce trebuie – nu vă imaginaţi că e vorba de nişte puşti care spun un text pe-o scenă, îmbracaţi cum s-o nimeri. Nu. Ei fac teatru, nu se joacă de-a teatrul. Acest mod de educaţie alternativă e baza pe care (se) construieşte Ideo Ideis.

Într-un final dramatic*, am ajuns şi eu să văd spectacolul “D’ale noastre”, cel în care Gigi Căciuleanu propune Caragiale tradus în limbajul universal al dansului. Şi mi-a plăcut. Mult. Mult de tot!

* dramatic, zic, fiindcă premiera a fost anul trecut. Altfel, eu l-am văzut în cadrul FestCo aka Festivalul Comediei Româneşti, o iniţiativă aflată la cea dea XII-a ediţie, perfectă pentru descreţit frunţile! La mulţi ani, mai mari şi mai multe, stimabililor!

Dar să revenim la D-ale noastre, căci voi să vă spun cum a fost!

Eu nu prea sunt dusă la biserică. Nici la propriu şi nici la figurat. Ritul ortodox oricum nu-mi spune mare lucru şi, colac peste pupăză, un pic mi se face rău de la mirosul de tămâie şi de la opulenţa din bisericile ortodoxe. Adica, da, sunt unele în care simţi că e ceva special, dar prea puţine ca să reprezinte o regulă sau vreo chemare.

Cum bănănăiam eu festivalier prin Sibiu, miercuri, pierzând vremea până avea să bată gongul pentru Maestrul şi Margareta (a scris Chinezu de acest spectacol) , m-am întâlnit cu Dan Bartha, unul dintre cei care muncesc mult pentru ca FITS să se întâmple frumos pe străzile din Sibiu şi de la el am aflat că în câteva minute începea un concert gospel la biserica romano-catolică din Piaţa Mare. Pentru că anul trecut am suferit că n-a mai venit corul de gospel (ca efect al tăierilor de buget efectuate de ministerul culturii) m-am grăbit să mă bucur de acest concert, măcar un pic.

Am rămas datoare de ieri cu expoziţia de costume semnată Doina Levintza şi cu spectacolele de seară, Nunta şi Tatăl, aşa că mă achit mintenaş după cum urmează, nu înainte de a vă spune că şi dacă nu mai găsiţi bilete la multe dintre spectacolele din sală, că nu mai găsiţi, deh!, merită să daţi o fugă la Sibiu, măcar în weekend, ca să vă bucuraţi de atmosfera festivalieră. Nu e soare, dar e bine.

Azi la Sibiu am hoinărit pe străzi, prin centru. Nu erau spectacole, ba chiar a început şi ploaia, destul de repede. E fain că pe pietonală (dar nu numai) sunt terase una lângă alta şi te poţi adăposti imediat ce apar primii stropi. Iar spectacolul străzii continuă şi în ploaie, într-un fel sau altul, deşi marţi, pe la 11 şi ceva, oraşul nu e chiar aşa de animat.

Însă, cu puţină imaginaţie, poţi să întâlneşti un personaj din filmul preferat al copilăriei. Pentru mine şi, cred, pentru foarte mulţi din generaţia mea, acesta se numeşte Arabela, iar cel din fotografia de mai jos poate fi foarte bine Rumburak:

În timpul Festivalului de teatru, străzile din centrul Sibiului sunt pline de străini. Unii sunt chiar oaspeţi ai FITS, critici, profesori sau artişti, alţii sunt voluntari, iar alţii se află pur şi simplu la plimbare în România, iar freamătul festivalier e un bonus. La Continental, unde stau şi eu, sunt o mulţime de străini, aşa că am întrebat dacă e sau nu o coincidenţă că sunt aici în perioada FITS. Pentru cei mai mulţi nu e, iar grupurile sunt mari!

Ieri, în timp ce mă pregăteam să plec spre sala Thalia, la flamenco, două doamne, trecute de 60 de ani, aş zice, aşteptau în faţa hotelului. Le-am urmărit un pic cu privirea, cât de discret am putut, fiindcă n-aş fi vrut să se simtă jenate, mai ales că, de fapt, le admiram. Tunse scurt, păr alb, nevopsit dar îngrijit, subţirele, zâmbind, însă nu condescendent, cu haine în culori elegante, dar croială casual, şi cu câte un detaliu foarte colorat: una avea un şal, cealaltă o jachetă. Nu păreau bogate, nu păreau încrezute, păreau nişte doamne aflate într-o vacanţă relaxată. Şi păreau exact aşa cum la noi nu sunt femeile de vârsta lor. Şi m-am întristat niţel.

Nu ştiu de ce, mi-am imaginat că o să-mi fie greu să trec de la atmosfera TIFF-ului la cea a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Poate pentru că ambele sunt foarte faine dar sunt diferite: la Cluj e vorba mai ales de oamenii care sunt în preajma festivalului, oaspeţi, prieteni, invitaţi, iar la Sibiu e vorba de bucuria mulţimii care, chiar şi în ploaie, se plimbă după actorii care au spectacole de stradă. Şi cumva a fost (greu) doar că repede, fiindcă vârtejul festivalier de pe străzile Sibiului m-a prins repede!

De altfel, de cum am ajuns aici, mi-am luat camera în primire şi mi-am despachetat “şifonierul”, după care am tulit-o pe străzi, spre Piaţa Mare, ca să intru în mood-ul de FITS. Nici nu apucasem să intru bine pe pietonală când am dat de oamenii pe picioroange însoţiţi de Royal Merchtem Orchestra şi mi-am amintit cum ne povestea Constantin Chiriac despre primele ediţii FITS, că la apariţia unor oameni pe picioroage, lumea ferea copiii, cădea în genunchi şi-şi făcea cruce! Eu, probabil din pricină că nu sunt dusă la biserică, am făcut o poză, nu şi cruce:

Azi dimineaţă, deja la Sibiu, vorbeam cu Mădălina despre spectacolul de aseară – Continu (Sasha Waltz) – iar ea remarca, oarecum surprinsă: “Dar ai văzut că nu s-a auzit nici un telefon în timpul spectacolului?”

E drept. Nu s-a auzit nici un telefon. Şi, dacă mă gândesc un pic mai bine, nici la proiecţiile TIFF nu prea s-au auzit telefoane sunând. Şi e bine că e aşa. Nu e bine, totuşi, că ne miră normalitatea.

Scrisul are, fără îndoială, efecte terapeutice. Un jurnal poate face minuni. O scrisoare, fie că alegeţi s-o expediaţi, fie că nu, poate să vă scutească de nişte certuri. Plus că e o bună modalitate de a prinde curaj în exprimare. Încercaţi. Scrisul e bun!

Tocmai de-aia îmi pare rău că nu am ajuns la festivalul Scrie despre tine. Am, totuşi, un guest post despre asta. L-a scris Mihaela Mureşanu, un scriitor despre sine dar şi comunicator, atât pentru festival cât şi pentru alte evenimente şi proiecte despre care o să mai…scriem printre rânduri. Eu îi mulţumesc pentru post. Lectură plăcută!:)