Ziua asta de 30 ianuarie are pentru mine semnificaţii aparte. Acum trei ani, Diana ne scria şi ne cerea, nouă, celorlalte zâne,  ajutorul pentru Daniel. Ştiţi ce a urmat, o campanie fără precedent a cărei amploare nu a fost egalată, cel puţin până acum, banii necesari au fost strânşi şi, chiar dacă, doi ani şi jumătate mai târziu, finalul a venit, totuşi, răgazul oferit unui tată de a-şi cunoaşte copilul, şi viceversa, e nepreţuit, iar “mulţumesc” mi se pare, în asemenea context, un cuvânt sărac.

Cum naiba reuşeşti?!, sunt întrebată, uneori, fie de colaboratori, fie de prieteni.

Se referă la a vedea partea plină a paharului, la a vedea lucrurile bune în oameni sau proiecte sau pur si simplu la a vedea lucurile bune punct. Nu ştiu nici eu, nu am o explicaţie şi nici nu ţin neapărat să-mi disec pozitivismul, atâta timp cât mă ajută nespus în viaţa personală şi în cea profesională – ca PR, dacă nu vezi şi nu crezi lucrurile faine pe care trebuie să le comunici pentru clienţii tăi, poţi foarte bine să te apuci de altă meserie, că asta nu e pentru tine! Şi prin asta nu înţeleg cosmetizarea adevarului, apropo, că nici asta nu te face un PR (mai) bun!

Vă rugăm să nu veniţi aici. În UK plouă, salariile sunt mici iar străzile nu sunt pavate cu aur – cam ăsta e mesajul pe care conservatorii britanici se gândesc să-l decline prin intermediul unei campanii publicitare destinată descurajării imigrării românilor şi bulgarilor în Anglia. Exclusiv pentru români şi bulgari, da?

Îngrijoraţi de potenţialul exod româno-bulgar estimat în acest an, după ce legislaţia antiimigrare se va fi înmuiat niţel (şi nu de la ploaie), britanicii s-au gândit ei mai bine şi au decis că o campanie negativă de imagine ar putea să-i convingă pe nedoriţii de români şi de bulgari să renunţe la a emigra în Anglia, “că e naşpa”.

Ieri, când m-am suit în taxi, şoferul vorbea la telefon. S-a întreupt cât să-şi ceară scuze şi să audă destinaţia, iar după convorbire s-a scuzat:

– E un prieten, are cancer. Mă întreba dacă pot să mă duc să-l iau de la Fundeni, dar până ajung acolo…
– Săracu’ om, zic.
– Are 39 de ani. Şi trei copii. Şi-o nevastă bugetară. Şi i s-au terminat banii de chimioterapie.
– Păi nu e în spital?
– Acum nu, se duce doar pentru tratament. L-au operat, i-au scos un rinichi, acum trebuie să facă tratament. Dar îi dau formula aia prăpădită, că de altele nu se găsesc, şi chiar şi aşa plăteşte 4500 de lei pe lună! Alea bune costă 15000 pe lună, cică, de unde să aibă?! O să moară, şi o să moară cu zile, pentru că el răspunde la tratament, dar cum nu e destul de puternic, nu e suficient, o să moară.
– A incercat cu hârtii pe la minister, astea?
– A încercat, domnişoară, dar îl tot amână. Nici la pensie nu vor să-l scoată. Aşteaptă toţi să moară, că pentru un mort nu mai trebuie să faci acte!

Când eram copil, rochia mea preferată era una de voal, toată numai volane, cu picăţele mici, portocalii. O iubeam atât de tare încât aş fi purtat-o non stop şi nu pricepeam neam de ce naiba nu am voie să mă îmbrac cu ea şi la joacă sau la plimbare. Mama, draga de ea, încerca să-mi explice că ar fi păcat să stric rochia la joacă şi că mai bine o păstrez pentru ocazii speciale, aşa că, precum măgăruşul din Shrek, îmi făcusem un obicei din a întreba aproape zilnic dacă era rost de vreo ocazie specială. Habar n-aveam ce înseamnă asta; mie îmi plăcea că rochia aia mă face să mă simt eu specială, o mini-mama, aşa, aproape un om mare!

Între timp, am învăţat comoditatea dar, dacă vreau să mă simt specială, chiar şi fără ocazie, sic!, dincolo de alte “instrumente”, ies din sfera băieţească de confort a pantalonilor şi pun haine de femeie :)

Tom Hooper a făcut un film pe care l-am iubit, un film care este şi o să rămână pentru totdeauna printre preferatele mele, un film la care am plâns şi în care, în sfârşit, mi-a plăcut cu adevărat Helena Bonham Carter, un film despre care s-a vorbit şi o să se mai vorbească!

Dar filmul ăsta nu e Mizerabilii ci King’s Speech.

După nenumărate amenzi, trageri de mânecă, urechi, admonestări şi întreruperi de emisie, cu unanimitate de voturi, CNA a luat astăzi decizia de a retrage licenţa OTV. Cu alte cuvinte, Dan Diaconescu rămâne fără micuţa lui televiziune de garsonieră! Şi, dacă în mod normal, ştirea asta m-ar fi înveselit, acum nu (mai) e cazul. Raul a fost făcut.

Când s-a făcut pasul de la un milion de dolari la un milion de like-uri?! În Indecent Proposal*, Demi zice că nu poţi să cumperi oameni. Ştim cu toţii cum a decurs povestea mai departe şi, între timp, am mai aflat că aproximativ oricine şi orice are un preţ.

Şi să nu-mi veniţi cu predici de genul “Eu nu”. Vă garantez că, puşi în circumstanţele corecte, şi voi aveţi un preţ – poate chiar ăla pe care îl primiţi ca să mergeţi la job în zilele în care nu aveţi chef de asta, de exemplu.  Nu e neapărat vorba despre sex, se poate şi mai dramatic – vezi seria Saw.

Asta e ca în comunicatul pentru Billy Idol, “Vine. Gata!”, că ce naiba introducere să-i mai faci?! Şi de ce, la o adică, fiindcă cine nu ştie, n-a ascultat şi n-a fost sedus(ă) de chitara lui Satriani…

Zău aşa, e cineva care nu?!

Le-a fost mentor lui Steve Vai şi Hammett Kirk  de la Metallica, a lucrat cu Alice Cooper, l-a însoţit pe Mick Jagger în primul său turneu solo internaţional, şi a cântat alături de Deep Purple în turneele în Japonia si Europa, iar din 2009, a facut echipă cu Sammy Hagar şi Michael Anthony (Van Halen), Chad Smith (Red Hot Chili Peppers) formând trupa Chickenfoot, urmându-şi, în paralel, şi cariera solo.

Joe Satriani vine la Bucureşti pe 20 mai, la Sala Palatului, iar biletele se pun în vânzare începând din 21 ianuarie la preţurile de 250 lei, 200 lei, 160 lei, 130 lei şi 100 de lei, în functie de distanţa faţă de scenă. Pre-sale: până pe 27 ianuarie inclusiv, cumpărătorii au 10% discount la toate categoriile de bilete. Tichetele se pot cumpăra online  sau prin reţeaua Eventim.

Show-ul e organizat de Events.

Mi-a plăcut mult un interviu cu Ducu Darie, realizat de Robert Raţiu şi publicat în Beau Monde, ediţia pe care o mai găsiţi preţ de vreo săptămână pe tarabe, cea cu Penelope Cruz pe copertă. Discuţia dintre cei doi domni a fost mai lungă şi vă recomand s-o citiţi pe de-a-ntregul. Eu vă ofer – cu acordul autorului! – un fragment despre construcţia unui spectacol de teatru, D’ale carnavalului, pe care Ducu Darie îl pune pe scena de la Bulandra în acest an.

Pentru un regizor există mai multe stadii atunci când vine vorba de montarea unei piese, există un moment de alegere a textului, care poate să aibă loc la ani distanţă de lecturarea acestuia și, apoi, există construcţia efectivă a piesei. Ducu Darie se află momentan în faza de investigare, în care, asemeni unui detectiv dramaturg, caută în text și în alte documente ale vremii tot felul de informaţii ascunse și lucruri noi, nedescoperite încă.