Mi-a plăcut mult un interviu cu Ducu Darie, realizat de Robert Raţiu şi publicat în Beau Monde, ediţia pe care o mai găsiţi preţ de vreo săptămână pe tarabe, cea cu Penelope Cruz pe copertă. Discuţia dintre cei doi domni a fost mai lungă şi vă recomand s-o citiţi pe de-a-ntregul. Eu vă ofer – cu acordul autorului! – un fragment despre construcţia unui spectacol de teatru, D’ale carnavalului, pe care Ducu Darie îl pune pe scena de la Bulandra în acest an.
Pentru un regizor există mai multe stadii atunci când vine vorba de montarea unei piese, există un moment de alegere a textului, care poate să aibă loc la ani distanţă de lecturarea acestuia și, apoi, există construcţia efectivă a piesei. Ducu Darie se află momentan în faza de investigare, în care, asemeni unui detectiv dramaturg, caută în text și în alte documente ale vremii tot felul de informaţii ascunse și lucruri noi, nedescoperite încă.
Această cercetare nu a fost fără rezultate, iar atunci când vorbește despre cum citește printre rânduri, vezi cum faţa i se animă. „Am văzut, citind textul cât de perfid sunt ascunse acolo lucruri, care odată scoase la lumină, din planul doi în planul întâi, schimbă complet situația. Am realizat că în momentul în care eu aș întoarce oglinda și aș face carnavalul în faţă, cum e normal, acesta devine un act aproape suprarealist, începe să fie dintr-o zonă total diferită???
De fapt, aflu de la regizor, piesa în cauză a fost mult timp considerată cea mai proastă a lui Caragiale, pentru că este stratificată, „sunt foarte multe acţiuni obligatorii???, spune el, ca să aibă logică piesa, „despre care autorul nu suflă o vorbă???
“D’ale carnavalului??? va fi o montare eveniment fie și numai pentru faptul că întreaga reprezentare o să se desfășoare într-o hală, în care spectatorii vor fi parte din carnaval. Între atâtea experimente care au invadat teatrul, și care la noi se întâmplă de-a valma, eram curios să aflu dacă există vreo reţinere atunci când vine vorba de experimentele proprii în teatru.
Răspunsul vine prompt: „Eu nu mă îngrădesc niciodată, nu am avut problema asta. Nu mă gândesc la public decât în ultimele patru repetiţii generale. De fapt, omul nu înțelege nimic la teatru când începe să-și pună întrebări, în timpul spectacolului, și nu primește răspuns imediat???
(…) Regizorul este de părere că teatrul se întoarce la actor: „cel mai nou schepsis este de fapt cel mai vechi. După deconstructivism, după ruperea teatrului în imagini, se întâmplă revenirea la mijloacele actoricești. Ceea ce teatrul are este această magie cu dublu sens: un spectacol poate fi prost când publicul e mai puţin implicat și poate să fie viu când efortul actorilor cucerește publicul???
Abia aştept premiera, mai ales că publicul inclus în spectacol este deja o experienţă trăită în Faust (şi nu numai), iar montarea lui Silviu Purcărete cu “D’ale” e, de asemenea, altceva.
foto: Alex Nelu